Născut în 1955 în localitatea Valea Teancului, Stroe Felix a fost atras la colaborare de structurile de informații ale fostului regim, încă din perioada în care frecventa cursurile Liceului “Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Buzău.
În dosarul fond rețea R368047, al cărui titular este Stroe Felix, potrivit unei analize a CNSAS, acesta ar fi fost recrutat în 1972 în scopul supravegherii colegilor de liceu. Adeverința eliberată în 2013 de CNSAS evidențiază și existența unor note informative date de Stroe Felix despre anumiți colegi:
„Nu am avut niciodată niciun angajament cu ei. N-am avut nume de cod și n-am fost colaborator al Securității. M-au și abandonat în ’73. M-au întrebat punctual despre doi colegi. Eu cred că i-am lădudat.”
Deși declară că n-a avut „nume de cod” , adeverința CNSAS probează contrariul, și anume că lui Stroe i se atribuise numele conspirativ „Dan”. Totodată, politicianul susține că n-a avut angajament semnat și nici n-a știut că Securitatea a renunțat la colaborarea cu el în 1973. Totuși, simpla existență a criptonimului Dan și a notelor informative la mapă, arată că relația tânărului Felix cu Securitatea era una consistentă, chiar dacă impusă de vicisitudinile pe care le traversa țara noastră în etapa respectivă.
Desigur, în cazul de față Stroe Felix este de fapt victima Securității, care avea obiceiul să exploateze inclusiv minori pentru așa-zisa muncă informativă. Singurul scop era însă menținerea, prin orice mijloace, a dictaturii la putere în România.
În aceeași perioadă, în 1971, un oltean ajungea la Constanța, fiind admis la cursurile Liceului Industrial Energetic de pe Bulevardul Lenin (în prezent Mamaia). Plin de entuziasm, cu alură fragedă, născut în 1956 în satul Fărcaşu pe malurile Oltului, tânărul nostru era Ion Dumitrache.
După promovarea bacalaureatului, Ionică și Felix, care nu se cunoșteau încă, și-au depus dosarele pentru a fi admiși la secția militară a Institutului de Marină din Constanța, care era la acel moment singura instituție asimilată învățământului superior din tot județul. Astfel, Stroe Felix a absolvit Institutul în 1978 ca șef de promoție, urmat Ion Dumitrache, doi ani mai târziu, în 1980.
Victima se alătură călăului
Cu diploma de inginer și trese de locotenent, Stroe Felix a fost repartizat la regimentul de nave torpiloare de la Mangalia, iar după doi ani, în 1979, a fost propulsat în Consiliul Politic al Marinei Militare.
Avansarea tânărului ofițer în rândurile nomenclaturii s-a făcut la cererea PCR dar cu aprobarea șefului militar, conform obiceiului. Astfel, contraamiralul Ioan Mușat și comandatul politic al Marinei de la acea dată, amiralul Petre George, l-au uns pe Stroe reprezentat al Partidului Comunist în Marina Militară.
Un parcurs similar a avut și Ion Dumitrache, însă la nivel superior, devenind ofițer politic pe lângă Statul Major al Marinei, cu însărcinări ceva mai elevate:
„Imediat după absolvire am ocupat funcții foarte importante în Comandamentul Marinei Militare, la București, în cadrul Ministerului Apărării” a povestit Dumitrache, fără a intra în amănunte.
Ca și Stroe, prietenul său Dumitrache își amintește și azi de amiralul Mușat care „l-a rugat să însoțească delegațiile străine care veneau în cadrul Ministerului de Interne” (s-a referit probabil la Ministerul Apărării dar a încurcat ministerele – n.a.). Ce să-i faci!? De la o vârstă, aproape orice interogare a memoriei personale este scuzabilă.
Devenind de tânăr beneficiar al privilegiilor conferite de funcția politică, Stroe avea să susțină ulterior că a fost forțat să accepte această poziție, deoarece, la acel moment, „funcțiile politice nu se alegeau.” Cu alte cuvinte, induce ideea că s-ar fi “pricopsit” cu numirea în Consiliul Politic al Marinei Militare în lipsa curajului de a refuza această propunere venită din partea șefilor săi.
Mai mult decât atât, Stroe Felix și-a golit de conținut întreaga activitate politică din epoca ceaușistă, afirmând într-un interviu pentru Info Sud Est că în calitate de ofițer politic s-ar fi ocupat „cu munca de tineret, la UTC” unde organiza „concursuri profesionale” și îi ducea pe studenți în “excursii.”
Această explicație este evident ridicolă. De fapt, printre altele, ofițerul politic avea însărcinarea de a recruta noi membrii în rândurile Partidului Comunist, principala pepinieră fiind evident “tineretul” de la Marină care trebuia filtrat și rânduit după “originea sănătoasă”. Adică, și atunci ca și acum, partidul avea nevoie de proști, pe care, și atunci ca și acum, Stroe trebuia să-i culeagă și să-i propună pentru diferite poziții politice în structurile fostei și actualei nomenclaturi.
În același timp, la vârful ministerului din București, șeful politic al armatei era Ilie Ceaușescu, chiar fratele fostului dictator Nicolae Ceaușescu. Acest personaj reprezenta lumina ofițerilor politici din armată, “Ilie Ceaușescu fiind mai puternic decât ministrul Milea” după cum susține cercetătorul Andrei Ursu.
Așa cum avea să se dovedească peste ani, experiența lui Stroe Felix în materie de resurse umane a fost deosebit de importantă, reușind și după 1989 să manevreze din spate mai multe generații de tineri politicieni, inclusiv la conducerea Constanței.
Putem înțelege astfel de ce societatea românească bate pasul pe loc, având în vedere că și la 34 de ani de la așa-zisa schimbare tot Stroe Felix și Ion Dumitrache se află în fruntea partidului care ne guvernează.
Fără vreo urmă de regret sau asumare, Stroe a ținut să adauge că nu are „niciun motiv să-i fie rușine de această perioadă” mai ales că, în etapa 1985-1987 a fost admis la Academia de Înalte Studii Militare, la absolvirea căreia a fost avansat „pe linie de stat major” comandant de vedetă torpiloare.
Chestiunea activiștilor de partid, care dublau practic toate funcțiile importante în stat, a fost descrisă plastic de jurnalistul Cristian Tudor Popescu:
“Problema economiei și desfășurării care a dus la catastrofă România erau activiștii de partid. Activiștii de partid veneau și cereau aberații. Asta era problema. După 1989 a apărut această osmoză între activiștii de partid și profesioniști. Ăștia vor să treacă drept pricepuți” a explicat C.T. Popescu.
Ofițer politic, șomer, caut loc de muncă la partid democratic
Destinul Constanței a fost influențat decisiv după decembrie 1989, de numirile surevenite în primele luni ale anului 1990 la nivelul conducerii Marinei Române.
“Din aceste moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite. Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale” declara Ion Iliescu, în direct la Televiziunea Română (Liberă).
Practic, încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, CFSN-ul și-a subordonat Ministerul Apărării, Ministerul de Interne și Gărzile Patriortice, adică tot ce însemna structură de forță a statului. În aceste condiții, Ilie Ceaușescu a fost deposedat de putere, iar ofițerii politici ai fostului regim s-au trezit brusc fără obiectul muncii, situație în care mulți au preferat să demisioneze.
Astfel, după ce fostul comandant al Marinei, amiralul Ioan Mușat, și-a cerut trecerea în rezervă chiar pe 30 decembrie 1989, CFSN-ul lui Ion Iliescu a găsit de cuviință să-l avanseze la conducerea Statului Major pe locțiitorul acestuia, amiralul Constantin Iordache. Foarte convenabil, noul regim a ales păguboasa politică a “continuității”, prin recilarea cadrelor de nădejde ale fostului dictator.
Coordonator al forțelor armate din Constanța în timpul evenimentelor din decembrie 1989, amiralul Iordache este considerat principalul vinovat pentru modul în care armata a gestionat situația în acele zile tulburi pe străzile orașului.
De exemplu, dacă în clădirea gării din Constanța au fost comasate simultan patru forțe armate gata să se măcelărească între ele, mai precis Marina Militară, Infanteria, jandarmii din Palas și scafandrii de la Piața Farului, asta i s-a datorat “ilustrului” conducător de oști Iordache, care aștepta sosirea “trenului cu teroriști” de la București, la ora exactă, pe peron.
În calitate de șef al garnizoanei, amiralul a participat pe 24 decembrie în balconul Casei Albe la alegerea “primului comitet independent patriotic al orașului Constanța.”
Agreat atât de vechiul cât și de noul regim, Iordache a transmis mulțimii de la microfonul instalat în balcon, încheierea celor “45 de ani de tiranie.” Și uite așa, ăia de-l avansaseră în 1984 la gradul de contraamiral deveniseră brusc niște tirani.
Trecerea în rezervă și “dizidenții bețivi”
Ați crede poate că odată cu schimbările survenite după 1989 foștii politruci au avut cumva de suferit, sau au făcut măcar un pas în spate, având în vedere că societatea românească trecea la democrație.
Dimpotrivă. Imediat după “revoluție” fostul recrutor politic Stroe Felix a fost avansat la comanda unității de nave torpiloare de la Mangalia, acolo unde activa deja. În schimb, Neluțu Dumitrache de la Statul Major n-a putut suporta democratizarea structurilor de forță, preferând să părăsească MApN.
După cum avea să susțină ulterior, într-o aură de mare vizionar, Dumitrache s-a gândit „să-și încerce norocul” în afaceri, deși legea societăților comerciale nu apăruse încă.
Astfel, chiar pe 13 februarie 1990, ofițerul politic Ion Dumitrache și-a cerut trecerea în rezervă, aproape simultan cu amiralul Mușat, omul care-i călăuzise pașii spre culmile înfăptuirii comunismului.
La vârful armatei domnea însă haosul. Ajuns ministru al apărării după lichidarea lui Ceaușescu la Târgoviște, generalul Stănculescu încerca acum să potolească spiritele revoluționare din interiorul sistemului, reprezentate de mișcări precum C.A.D.A. Situația fiind complicată, foștii ofițeri politici, deținători ai dosarelor de cadre, i-ar fi fost de mare ajutor noului ministru. Așa se face că, în timp ce Dumitrache solicita să plece, Stănculescu insista să rămână:
“Am fost chemat la discuții, inclusiv de ministrul apărării, să rămân în armată” susține, mândru nevoie mare, Ion Dumitrache.
Cu toate acestea, raportul i-a fost aprobat nouă luni mai târziu, Neluțu devenind pensionar pe 1 noiembrie 1990 cu gradul de Locotenent comandor (maior), în timp ce amiralul Mușat își încetase deja activitatea din 30 decembrie 1989.
Bine camuflat la Mangalia, Stroe n-a avut aceeași determinare, preferând să mai zăbovească puțin pe lângă popotă. Abia după ce Ion Dumitrache se lansase deja afaceri și-a înaintat și Stroe raportul de trecere în rezervă, cererea fiindu-i aprobată pe 1 noiembrie 1992.
Despre situația plecării din armată Stroe avea să explice, ani mai târziu, că n-a putut suporta modul în care anumiți ofițeri se prezentau ca dizidenți, deși, în realitate, erau doar niște bețivi:
“În armată după 1990, ca și în viața civilă, toți oportuniștii, de fapt bețivii, incompetenți profesional, se prezentau ca dizidenți. Era ofițerul acela bețiv care nu venea la servici, își bătea nevasta în cap și își lăsa copiii pe stradă” a susținut Stroe Felix, în interviul acordat Info Sud Est.
Cu alte cuvinte, după cinci ani de școală militară și încă doisprezece în forțele armate, Stroe Felix, un simbol al abstinenței în sens proletar, realizase brusc că nu se poate obișnui cu năravurile foștilor săi colegi.
Paraipan, noul șef al Marinei
Pe postul vacantat prin avansarea lui Iordache a fost numit, în aprilie 1990, amiralul Gheorghe Anghelescu poreclit “Paraipan” datorită asemănării fizice cu personajul din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Până la acel moment Anghelescu se ocupase de Institutul de Marină și de marina civilă, mai exact de bunul mers al flotei de nave comerciale a României.
Deși militar de carieră, Anghelescu fusese numit în 1986 la conducerea Departamentului Transporturi Navale din Ministerul Transporturilor, care era structura civilă de administrare a întregii flote de nave comerciale a României socialiste, cu toate instituțiile și companiile subordonate de la Mare și Dunăre: Inspectoratul Navigației Civile, Registrul Naval, AFDJ, Navrom, Navlomar și Roliship.
Numirea lui Anghelescu la Transporturi s-a făcut prin ordin direct al fostului premier comunist Dăscălescu, cu aprobarea primului secretar Ceaușescu. Practic, cu patru ani înainte de 1989 conducerea marinei comerciale fusese militarizată la vârf, după cum avea să explice chiar amiralul:
“În martie 1986 am primit ordin să mă prezint la București, la Ministerul Apărării Naționale. Nu știam care e scopul pentru care eram chemat. Ajuns la București, m-am întâlnit cu alți doi ofițeri din Marina Militară; toți trei am fost îndrumați să ne prezentăm la Comitetul Central, la Compartimentul Personal.
Ne-am prezentat la compartimentul la care am fost chemați și au avut loc discuții cu fiecare în parte. La final mi s-a comunicat că vom merge la primul ministru.
Am fost chemați individual și la sfârșit mi s-a comunicat să mă prezint să preiau funcția de ministru adjunct la Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor și șef al Departamentului Transporturi Navale” a povestit amiralul Anghelescu la împlinirea vârstei de 70 de ani, într-un interviu biografic accordat istoricului militar Marian Moșneagu.
Externat pe 14 decembrie 1989 din Secția Cardiologie a Spitalului Județan Constanța, pe 17 decembrie Gheorghe Anghelescu i s-a alăturat contraamiralului Iordache la conducerea Marinei.
Șase zile mai târziu, pe 23 decembrie, Iordache a trecut la organizarea portului Constanța împotriva „amenințării teroriste.” Astfel, din ordinul lui Anghelescu, angajații Navrom care se aflau în port, au primit automate Kalașnikov și pistoale TT (Tokarev) din depozitul gărzilor patriotice.
În acele momente, șefilor de unități nu le era încă foarte clar de cine trebuie să asculte, de fosta conducere politică sau de generalii care preluaseră puterea la București. Din acest motiv gărzile patriotice își jucau încă rolul, fosta conducere politică fiind o prezență activă în luarea deciziilor.
Amiralii au pus mâna pe putere
Dacă lărgim acest cadru, evenimentele din decembrie ’89 au ridicat în sfera publică a urbei noastre o serie de personaje din cadrul structurilor de forță, care în circumstanțe obișnuite ar fi rămas probabil anonime. Fenomenul s-a datorat faptului că, la Constanța, schimbarea s-a produs cu implicarea directă a forțelor armate, sub comanda Institutului de Marină (UM 02192), unitate ce coordona întreaga garnizoană.
Comandant al Institutului era comandorul Constantin Pora, subordonat amiralului Iordache, Statulului Major, și-n final ordinelor primite de la centru, de la ministrul apărării general-colonel Vasile Milea (62 de ani) care era dublat pe linie politică de Ilie Ceaușescu (63 de ani). Oficial, cam așa se prezenta lanțul decizional.
Pe fundal însă, comanda militară a zonei s-a aflat în mâinile amiralului Gheorghe Anghelescu (55 de ani). Internat în Secția Cardiologie a Spitalului Județan Constanța, amiralul își ceruse brusc externarea pe 14 decembrie, cu două zile înainte de izbucnirea revoltei la Timișoara, revenind rapid la comanda Marinei.
După externare, Anghelescu a convocat o întrunire de taină cu șefii Navrom, în biroul Comandantului Unic al Portului. Cu acest prilej, amiralul le-a cerut oamenilor săi de încredere să organizeze “un corp de gardă” pentru a prelua comanda portului.
În aceste împrejurări, rând pe rând au fost dotați cu pistoale mitralieră comandanții de cursă lungă Călin Dragomir Marinescu, Virgil Toanchină, inginerul Vasile Chiorean, şeful mecanic Johnny Nedelcu, și nu în ultimul rând căpitanul secund Gheorghe Bosînceanu.
Viitorul milionar, chief mate Bosînceanu, se afla consemnat la uscat fiind “încadrat inginer de exploatare la Flotă pentru că-i ridicase Securitatea avizul de navigaţie în ape internaţionale” după cum a explicat ulterior Călin Marinescu.
Studenții de la Marină, viitorul țării
În planul operațiilor de ordine publică și „luptă antiteroristă”, ordinele sosite de la vârful ierarhiei pe linia tehnic-operativă erau filtrate de amiralii Iordache și Anghelescu, după care ajungeau la Pora, și de aici mai departe la ofițerii tineri dislocați în teren, alături de cei peste 1200 de studenți și militari în termen ai Institutului de Marină.
În alarmă de război, cu AKM-ul pe umăr, un set complet de încărcătoare și alte trei de rezervă, acești copii cu vârste cuprinse între 18 și 23 de ani, sumar instruiți, au apărat efectiv principalele obiective ale orașului.
Așa se face că, la întreprinderea Energia se afla proaspătul recrut Ovidiu Cupșa (18 ani), la depozitul de materiale sanitare era prietenul său Cristinel Dragomir (19 ani), paza județenei de partid (Casa Albă) era asigurată de o grupă din care făceau parte Radu Mazăre (21 ani) și Sorin Strutinsky (22 ani), în timp ce Laurențiu Mironescu (21 ani), ghemuit lângă un calorifer călduț, apăra Oficiul Poștal din Inel II “de extratereștri” după cum singur avea să relateze.
Alte dispozitive organizate similar asigurau paza sediilor Miliției, al Securității de pe Bulevardul Lenin, Gara, CET Palas, Regia de apă de pe strada Călărași, benzinăriile și-n general toate obiectivele considerate de interes.
Simultan, cineva, nu știm nici azi cine, a declanșat pe teritoriul României, înclusiv al Constanței, ceea ce s-a numit “diversiunea radio-electronică”.
Așa se face că, unitățile de nave de la Mangalia erau angajate în apărarea părții de Sud a litoralului și a platformelor marine împotriva unui inamic invizibil, bateria de coastă de la Capul Midia vedea pe radar flote pregătite de desantare, peste județ zburau aparate neidentificate, în timp ce ofițerii de radio-locație auzeau rusește în căști.
Panica era la cote fără precedent. În prima fază, comandanții unităților au crezut că suntem atacați de ruși, mai exact de statele membre ale Pactului de la Varșovia. Ulterior, pericolul rusesc a fost înlocuit cu unul intern, reprezentat de așa-zișii „teroriști” supranumiți „loialiști” și ulterior „diversioniști. ”
Cine a rămas cu puterea?
La finalul evenimentelor, pe 31 decembrie 1989, Anghelescu a fost trimis pentru trei luni la comanda Brigăzii 24 Fluviale de la Brăila, pentru ca ulterior, în aprilie 1990, să fie numit Comandant al Marinei Militare, în locul lui Iordache propulsat la Statul Major.
Cam în aceeași perioadă a aterizat la Constanța un alt personaj ce avea să ne influențeze destinele. Era locotenent-colonelul Constantin Zeca, fostul comandant al Diviziei 18 Mecanizată “Decebal” din Timișoara. De voie, de nevoie, acest colonel participase la masacrul din Timișoara, acolo unde armata a deschis focul împotriva populației civile, sub directa coordonarea a generalului Victor Stănculescu și a șefilor Securității.
Imediat după instalarea noii puteri, devenit ministru al apărării, Stănculescu s-a ocupat să-și mușamalizeze faptele de genocid de la Timișoara. Prima mișcare, lesne de înțeles, a fost promovarea camarazilor loiali. Astfel, printre cei recompensați s-a numărat și Zeca, acesta fiind avansat la gradul de colonel plin, la care s-a adăugat o medalie. A fost adus din capitala Banatului la Constanța și “ascuns” la comanda Diviziei 9 Mecanizate din cartierul Km 4-5.
Din acel moment, cariera lui Zeca a cunoscut o ascensiune fulimnantă. După doi ani, în 1992, personajul primea comanda Infanteriei Marine. După încă un an, în 1993, a fost avansat general-maior, fiind numit comandant al Corpului 9 Armată „Mărăşeşti” şi totodată locţiitor al Comandantului Marinei Militare [Gheorghe Anghelescu – n.a.] pentru Infanteria Marină, în etapa 1994-2000.
Deși, pe fotoliul fostului prim-secretar Mihai Marina de la Casa Albă se instalase pe 22 Decembrie un lăutar din Piața Ovidiu, pe nume Lazăr Cercel, într-un final primar a ajuns Călin Marinescu, omul lui Anghelescu de la flotă.
Ulterior, pe 17 octombrie 1990, În locul lui Anghelescu la Departamentul Transporturi Navale din Ministerul Transporturilor a fost numit comandantul de cursă lungă Traian Băsescu, cere-i fusese subordonat tot lui Anghelescu la Inspectoratului Navigației Civile.
După 9 luni, și Călin Dragomir Marinescu avea să fie promovat, în iunie 1991, secretar de stat în Ministerul Transporturilor și președinte al Consiliului de Administrație al nou-înființatei companii de shipping Petromin.
Totodată, fostul lor coleg, secundul Bosînceanu, alături de care apăraseră portul “cu arma în mână” împotriva amenințării teroriste, avea să devină cel mai de succes afacerist din domeniul naval din ultimii 34 de ani.
Cei care au vrut să fie liberi
Nu în ultimul rând, după cele 10 zile de spaimă, studenții de la secția civilă a Institutului de Marină l-au amenințat cu moartea pe comandantul unității, Constantin Pora, pe motiv că acesta refuza să le aprobe plecarea în vacanță. Cel mai convingător a fost studentul Nicușor Constantinescu, care a descărcat un foc de AK-47 în tavanul încăperii în care se purtau tratativele:
“Noi, studenții de la secția civilă, am plecat pe 3 ianuarie în vacanță. Am plecat cu forța pentru că, la acel moment, comandantul unității, colonelul Pora, ne-a dat drumul acasă forțat” a povestit Cristinel Dragomir.
Pe fundalul acestui conflict iscat între studenți și conducerea militară a Institutului s-au aliniat mai mulți profesori civili, aterizați din producție, care-au mirosit imediat oportunitatea. Astfel, profesorii Rican Gavrilă, Lucian Băluț, Nicolae Romulus Moise și alții, au încurajat ruperea secției civile de conducerea militară a Institutului:
Sprijiniți de Marian Munteanu și Mihai Gheorghiu (devenit deputat CDR) de la Liga Studenților din București, studenții marinari au organizat o grevă a foamei în fața guvernului, de pe 4 pe 6 februarie 1990. Sub această presiune, premierul Petre Roman a emis o Hotărâre de guvern prin care s-a înființat Institutul de Marină Civil sau IMC, care avea să devină Universitatea Maritimă din Constanța (UMC).
Urmărind evoluția ulterioară a persoanelor implicate în aceste evenimente putem înțelege mai ușor ce a însemnat schimbarea, și mai ales dacă a existat sau nu o anumită coordonare centralizată. Pentru că, după cum vom vedea în următorul episod, pe fondul aparentelor tranformări sociale, foștii gardieni ai dictaturii se organizau deja pentru a prelua, din nou, puterea.
La momentul publicării acestui material, aproape toate instituțiile importante ale “orașului martir” Constanța, sunt conduse de specialiști trecuți bine de 60 de ani, absolvenți ai “generației de aur” a socialismului. În același timp, “cei care au vrut să fie liberi” fie au înfundat pușcăriile, fie dețin funcții marginale, departe de nucleul decizional. Hazard…