La scurt timp după odiosul și sângerosul atac din 7 octombrie 2023, spuneam că: „Israelul, ca stat civilizat, cu practici militare diametral opuse de cele ale Hamas, are obligația de a face tot ce știe și tot ce poate pentru a proteja nevinovații din zonele pe care este nevoit să le rașcheteze pentru a preveni repetarea tragediei; din păcate, operațiunea de extirpare a celulelor teroriste este un lucru extrem de complicat, care greu poate ocoli întru totul populația civilă”.
După 7 luni de la atentatul terorist și răspunsul militar al IDF, bilanțul noului război din Orientul Mijlociu este îngrozitor atât prin distrugeri, cât mai ales prin numărul civililor afectați direct: peste 1.448 morți, 10.800 răniți, 254 capturați sau răpiți în dreptul Israelului, față de 28.340 uciși, 67.984 răniți și 7.800 dispăruți din Fâșia Gaza[1]. În total, peste 12.500 de israelieni și 104.124 palestinieni, adică un raport de aproximativ 1 la 10. Din păcate, nu se cunoaște cifra exactă a teroriștilor Hamas eliminați, în schimb Organizația Mondială a Sănătății a certificat faptul că peste 60% dintre morții din Gaza sunt femei și copii, inclusiv voluntari umanitari și jurnaliști.
Privind doar la aceste două cifre seci și reci, dacă am fi întrebați cine este Criminalul, cu C mare, probabil că răspunsurile l-ar indica pe cel care a făcut cele mai multe victime. Fiind însă vorba despre Israel, tăcerea care decurge din teamă acționează ca un căluș bine îndesat în curajul de a spune adevărul. De ce așa? Din pricina narativului care spune că odată intrat pe lista „neprietenilor” Israelului îți cam poți lua adio de la viața publică, de la orice fel de aspirație la o poziție centrală sau cheie în stat.
Eu nu cred în așa ceva, așa cum nu cred că din interiorul Guvernului israelian nu se vede genocidul din Gaza. Se vede, doar că premierul Benjamin Netanyahu a căutat o măsură prin care să-și salveze atât partidul, cât și cariera politică, ambele puternic șifonate după atacul din octombrie 2023. Numai o lovitură militară de anvergură, care să prefacă Fâșia într-o ruină cu toate riscurile de rigoare, mai putea să spele din rușine și să conducă la restabilirea încrederii populației în autoritatea și puterea statului israelian condus de „Bibi”. Numai că, aceste riscuri asumate odată cu bombardarea disproporționată a Fâșiei Gaza de către IDF, creșterea constantă a numărului morților în dreptul civililor palestinieni, în special în cel al femeilor și copiilor, și respingerea vehementă a tuturor apelurilor la pace în regiune, l-a determinat pe procurorul-șef al Curții Penale Internaționale, Karim Khan, să pună semnul egal între Benjamin Netanyahu și Yahya Sinwar, liderul militar al Hamas, solicitând mandate de arestare pentru amândoi, precum și pentru ministrul israelian al apărării, Yoav Gallant, respectiv pentru alți doi lideri Hamas, Mohammed Diab Ibrahim Al-Masri și Ismail Haniyeh.
Acuzațiile aduse teroriștilor sunt „exterminare, omor, luarea de ostatici, viol și acte de violență sexuală, tortură, tratamente crude, abateri asupra demnității personale în contextul captivității”, iar cele bifate în dreptul oficialilor israelieni includ „înfometarea civililor, cauzarea intenționată a unor mari suferințe sau vătămări grave ale corpului sau sănătății, tratament crud, ucidere intenționată, dirijarea intenționată a atacurilor împotriva unei populații civile, exterminare și/sau crimă, persecuție, alte acte inumane”[2].
Privind strict la cele două categorii de acuzații, devine aproape imposibil să indici Teroristul. În plus, cum, necum, capetele enunțate împotriva oficialilor israelieni sunt mai numeroase și mai grave decât cele trecute în sarcina lui Vladimir Putin, și el „beneficiarul” unui mandat de internațional de arestare.
Putea Benjamin Netanyahu să procedeze altfel?
Sigur că da, ar fi putut să copieze acțiunea „Wrath of God – Mânia lui Dumnezeu”, executată de Mossad după atentatul din München, doar că acest tip de lovitură silențioasă ar fi necesitat timp, nu ar fi fost pe măsura anvergurii atacului terorist și nici nu ar fi efectul scontat în rândul propriei populații. Or, Israelul avea nevoie repede de un „statement” militar prin care să se reabiliteze intern și internațional, iar Hamas să înțeleagă „the hard way” că nu se mai poate juca cu focul fără să se ardă, la propriu.
Din păcate, Israelul a ratat ocazia de a demonstra lumii că poate lovi cu o precizie chirurgicală, chiar și acolo unde teroriștii se ascund în spatele femeilor și copiilor. Cum spuneam, era greu de ocolit „întru totul populația civilă”, însă cele peste 100.000 de persoane direct afectate, dintre care peste 28.000 de morți, ne arată că IDF a greșit ținta. Așa cum, pe zi ce trece, ratează și șansa de a nu genera reacții internaționale negative care, pe fondul unor manipulări profesioniste, pot fi capitalizate de adevărații neprieteni ai Israelului.
De pildă, replicile disproporționate ale diplomației israeliene la adresa Spaniei, Irlandei și Norvegiei, țări care au recunoscut statul palestinian. Să îți retragi ambasadorii, apoi să îi convoci intempestiv pe cei ai statelor menționate pentru a-i muștrului și, mai grav, să le ameninți cu „consecințe grave”, inclusiv pe cele care ar avea de gând să urmeze modelul, arată că poate cel mai mare „neprieten” de astăzi al Israelului este chiar Cabinetul Netanyahu, și că propunerea de alegeri anticipate lansată la începutul lunii aprilie de ministrul Benny Gantz, liderul Partidului Unității Naționale, pentru toamna acestui an, pare să devină soluția care aduce rațiunea, umanitatea și…Pacea.
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Israel-Hamas_din_2023
[2] https://www.icc-cpi.int/news/statement-icc-prosecutor-karim-aa-khan-kc-applications-arrest-warrants-situation-state
