Adrian Bîlbă e genul de om care intră într-o cameră și îți dă impresia că tocmai ai cunoscut un savant rătăcit printre muritori. Inteligent? Da. Citit? Da. Capabil să țină un discurs de o oră în care să-ți explice de ce își schimbă hainele în funcție de alinierea planetelor? Da. Problema apare când cobori de la cortex la caracter, și aici prăbușirea e spectaculoasă.
Pentru că Adrian Bîlbă, în esență, e un oportunist cu sufletul pe pauză. Nu pe pauză… pe silent. Dacă mâine ar trebui să-și trădeze mama ca să prindă un locșor într-o comisie de evaluare a panseluțelor, ar întreba doar: „Unde semnez?”. Cu un ego cât delfinariul pe care l-a condus și cu o morală atât de flexibilă că te doare spatele doar privind-o, Bîlbă a reușit performanța de a fi inteligent și, totodată, complet lipsit de onoare.
Are darul de a vorbi frumos, cu autoritate, cu vervă, cu acea patină de intelectual rafinat. Însă tot discursul lui nu e decât poleială. Sub carisma de fațadă, se ascunde o mașină de calculat șanse personale. Cu prieteni de unică folosință și loialități care expiră mai repede decât un iaurt lăsat în soare.
Așa că vestea că s-a lipit de PSD, apărând zâmbitor lângă Costin Răsăuțeanu, n-a șocat pe nimeni. Era o chestiune de timp. Iepureala de anul trecut, când se juca de-a independentul candidabil și apoi s-a retras strategic în favoarea PSD, a fost doar preludiul unui dans politic penibil, cu miros pregnant de foame de funcții. Totul a fost regizat cu precizie matematică, ca să dea bine la partid și să lase loc de pupat inele mai târziu.
PSD nu câștigă nimic cu Bîlbă. Nici imagine, nici susținere, nici respect. Tot ce obține e un bagaj ambulant de vanitate, cu un trecut șters și un prezent construit din lingușeli și calcule reci. Singurul care câștigă e chiar Bîlbă, care speră, poate, să prindă un birou, o semnătură, o ștampilă… orice. Doar să nu se întoarcă la viața de simplu cetățean, unde contează meritul, nu pilele.
E ironic, totuși, cum un om care s-a dorit vizionar, reformator, lider, sfârșește înghesuit pe lângă un partid care îl folosește strict ca instrument. Nu pentru ce e, ci pentru ce mai poate păcăli. Intrarea lui Bîlbă în PSD e ca o ultimă salvare trasă de cineva care s-a afundat singur în irelevanță – și acum bate disperat la ușa partidului, cerând „orice” de făcut.
Să fie clar: nu contestă nimeni IQ-ul. Contestăm doar tot restul. Și, sincer, restul chiar contează.
