Duminică, România votează. Alegem între democrație și extremism, între Europa și izolare, între echilibru și scandal.
Dar în Constanța, oraș de primă linie, oraș cu istorie, cu vocație occidentală și deschidere spre lume… e liniște. Apăsătoare.
Politicienii locali tac. Unii dispar strategic din peisaj. Alții postează poze din parc, cu păsărele și asfalt turnat. Niciun cuvânt despre ce urmează.
De ce? Le e frică? Le e rușine? Sau le e comod să joace la două capete?
Unde sunt declarațiile de susținere? Unde sunt pozițiile clare?
Unde e acel „pentru România” din timpul campaniilor locale? Sau „alături de oameni”?
Duminică nu e despre partide. E despre valori. Despre caracter. Despre curajul de a spune: nu vrem o țară a urii.
Dar tocmai curajul pare să lipsească din rândul politicienilor constănțeni.
Tac. Așteaptă. Se poziționează „după”. Cum o ieși, așa să zică și ei.
Dar oamenii nu sunt proști. Și tăcerea, acum, e mai periculoasă decât o greșeală.
Cine tace azi, nu e neutru. E complice.
Și dacă vreun politician local își imaginează că va mai putea apărea în fața noastră cu lecții despre civism, responsabilitate și viitor… să știe că memoria oamenilor s-a ascuțit.
Ne vedem la vot. Noi, alegătorii.
Ei, oportuniștii, vor alege să apară abia după ce au aflat rezultatul.
