Pe 29 noiembrie 1996, ziarul de circulație națională Cotidianul, anunța în pagina 3 începerea, la Constanța, a lucrărilor de demolare a Hotelului „Continental” întrucât „structura clădirii și-a pierdut, de-a lungul timpului, rezistența, armăturile sunt ruginite și betoanele folosite sunt de proastă calitate. Existând pericolul prăbușirii, SC Continental SA București a primit autorizația de demolare.”
Era începutul sfârșitului uneia dintre cele mai frumoase clădiri de la malul mării. Ridicat în perioada interbelică, un hibrid între modernism și mediteranean, cu accente art deco, acest hotel îndeplinea exigențele înscrierii sale în patrimoniul cultural al Constanței.
În același timp, argumentul unor probleme structurale, invocat în 1996 de reprezentații administrației locale, era doar o minciună sfruntată, după cum avea să se dovedească ulterior.
Inaugurat în pragul Războiului
Proiectarea clădirii a fost încredințată, în 1937, arhitectului constănțean Haim Goldstein, atunci în vârstă de 32 de ani. La momentul respectiv, tânărul „Harry” Goldstein reprezenta avangarda arhitecturii românești, fiind unul dintre cei mai căutați și apreciați urbaniști de pe litoral.
Talentat și meticulos din fire, acesta a realizat nu mai puțin de 12 variante de proiect, lucrările de edificare fiind efectiv demarate la începutul anului 1938.
Botezat „CARLTON” încă din faza de proiectare, hotelul de 5 etaje din centrul Constanței a fost inaugurat în iulie 1939, întâmplător, cu doar două luni înaintea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.
Fiind o afacere particulară, CARLTON a fost construit din bani privați, deținut și administrat de familia Gheorghiu, compusă din Nicolae M. Gheorghiu și cei doi fii ai săi, Eugen și Alexandru Gheorghiu.
Totodată, prin intermediul societății „N. Gheorghiu et Fii” aceeași familie mai dețintea “Moara Colentina” fostă “Olmazu” din București, de pe Șoseaua Ştefan cel Mare Nr. 77.
Și nu discutăm despre o simplă moară, așa cum ne-am putea imagina azi, familia Gheorghiu fiind implicată în industria mare de morărit și panificație, societatea în cauză având un capital social subscris de 2.100.000 lei (la nivelul anului 1942).
Harry Goldstein, absolvent al “Scuola d’ingegneria di Padova”
Haim „Harry” Goldstein, cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți arhitecți ai României, s-a născut la Constanța, în dimineața zilei de 30 octombrie 1905, în casa parintească din Strada Libertății nr. 21.
Era fiul comerciantului Marcu Goldstein, în vârstă de 40 de ani, și al soției acestuia, Clara, născută Herșcovici, în vârstă de 29 de ani, toți trei de religie mozaică.
După absolvirea claselor primare și a liceului la Constanța, perioadă în care profesorii și părinții i-ar fi observat imensul talent plastic, în 1925 tânărul Harry a plecat în Italia, ca student bursier al facultăților de arhitectură și inginerie civilă din Roma și Padova.
A revenit în țară șase ani mai târziu, în 1931, cu dublă specializare în inginerie și arhitectură, ambele diplome fiind obținute cu nota maximă.
Un an mai târziu a fost încorporat la Regimentul 13 artilerie din garnizoana Constanța, pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu, unde avea să deseneze planuri pentru armată.
Lăsat la vatră în 1933, așa cum obișnuiau toți cetățenii români școliți peste hotare, Harry a solicitat Ministerului Instrucțiunii Publice să-i fie echivalate studiile absolvite, cu doi ani în urmă, în Italia. Ca atare, prin procesul verbal Nr. 648 din 2 aprilie 1933 i-a fost admisă echivalarea diplomei de Plano cu Diploma Națională de Arhitect, devenind în același an arhitect cu acte în regulă.
Și-a stabilit sediul profesional la Constanța, pe Strada Scarlat Vârnav Nr. 7 (actuala Răscoala din 1907), unde, în colaborare cu alți arhitecți, a avut în antrepriză șantierele a peste 100 de imobile în orașul Constanța și zona Palazu Mare, stațiunile Mamaia, Techirghiol și Eforie, orașele București și Silistra (atunci parte a Regatului României).
A lucrat permanent încă de la întoarcea în țară, inclusiv pe perioada stagiului militar, reușind să realizeze un număr impresionant de lucrări în intervalul 1931-1939, majoritatea fiind prezente și azi pe străzile Constanței, dintre care amintim: imobil Dr. Georgescu din Bulevardul Tomis 135, Casa Radu Aramă din Str. Maior Giurgescu (actuala A. Pușkin Nr. 13), blocul Buttner din Str. Negru Vodă Nr. 5, blocul Weissy din Bd. Ștefan cel Mare Nr. 55, blocul Dimeca din Str. Dacia 1, blocul Hurmuziadi din Piața Ovidiu, Vila Maria Suciu/Nedelcu Bd. Ferdinand Nr. 64, blocul Goldring din strada G. Gr. Cantacuzino 20 azi Arhiepiscopiei Nr. 20.
Arhitect clandestin, în București
Intrarea României în război, în iunie 1941, alături de alianța fascistă condusă de Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, avea să-i schimbe definitiv viața talentatului arhitect din Constanța, și într-un mod cu totul surprinzător.
Astfel, la scurt timp după deschiderea Hotelului CARLTON, arhitectul Harry Goldstein a fost obligat să-și părăsească orașul natal din pricina prigonirii evreilor, numele său fiind radiat în 1941 din lista persoanelor calificate în domeniul construcțiilor.
S-a angajat ulterior la o firmă de proiectări din București, unde a continuat să profeseze ca arhitect clandestin, fără a-și mai semna lucrările.
Silit de împrejurări, realizează necesitatea unei noi identități, și alege să-și schimbe numele mic din „Haim” în „Horia” primind totodată un „ș” în loc de „s” la numele de familie, noul său nume din acte fiind Horia Goldștein.
Șase ani mai târziu, în 1947, după ce România intrase deja pe linia sovietizării, își schimbă complet numele, „Horia Goldștein” devenind „Horia Maicu” prin Decizia 109.755 din 11 decembrie 1947.
Și, după aceste transformări de natură administrativă, cariera lui Horia Maicu cunoaște un salt absolut surprinzător, fiind numit în 1949 director general al Institutului de Proiectare a Construcțiilor (IPC) București. Un an mai târziu, în 1950, ajunge profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, pentru ca ulterior, din 1958 până în 1969 să ocupe cea mai importantă poziție din carieră, cea de Arhitect șef al Bucureștiului.
Practic, toată modernizarea capitalei de dinainte de 1970, prin promovarea socialism-realismului în arhitectura românească, poartă amprenta lui Horia Maicu, prin lucrări precum Casa Scînteii, Sala Palatului sau Teatrul Național din București.
Totuși, în pofida înaltelor funcții deținute sub regimul comunist, probabil din pricina „problemelor de dosar” arhitectul Horia Maicu a fost discret în privința carierei sale din perioada interbelică, din vremea când era încă Haim Goldstein din Constanța.
A locuit împreună cu familia într-un apartament de 5 camere din Strada Batiștei Nr. 3 (în spate la fostul InterContinental), într-un bloc de locuințe proiectat chiar de el, în 1947. S-a pensionat la vârsta de 67 de ani, și a murit trei ani mai târziu, în 1975.
Proprietarii CARLTON, acuzați de „trădare de țară”
Proprietarii hotelului CARLTON n-au avut însă la fel de mult noroc. După ce în timpul războiului la CARLTON au fost cazații comandanții trupelor germane staționate la Constanța, odată cu instalarea republicii populare în România, noua putere le-a naționalizat atât moara din București cât și hotelul:
„Actul de naţionalizare a provocat în rândul muncitorilor un entuziasm ne mai cunoscut. Manifestațiile spontane din cadrul întreprinderilor orașului au arătat însușirea de către clasa muncitoare a acestui act de lărgire a bazei socialiste, atât prin angajamentele luate de continuarea producției într-un ritm mai viu, cât și în sprijinirea noilor directori în munca de răspundere ce o au” menționează Alexandru Cebuc în “Naționalizarea principalelor mijloace de producție din București, 11 iunie 1948.”
În același articol se amintește despre muncitorii de la „Moara Colentina” a familiei Gheorghiu, care au trimis o telegramă Comitetului Central al Partidului, în care se menționa printre alte, că „felicită Partidul Muncitoresc Român pentru realizarea naționalizării întreprinderilor.”
Într-un alt material, de această dată din ziarul Sportul, publicat vineri, 15 aprilie 1949, se menționa că o serie de sportivi au fost dați afară din Federația de Automobilism și Motociclism, din pricina „atitudinii ostile față de regimul de democrație populară și față de clasa muncitoare.”
Pe lista celor eliminați atunci este menționat și Alexe Gheorghiu, fostul proprietar al Hotelului CARLTON din Constanța și al morii Colentina din București, despre care același articol menționeză că este „moșier expropriat și frate cu trădătorul de țară Eugen Gheorghiu, condamnat în procesul trădătorilor din toamna anului 1948.”
Comuniștii au reabilitat și extins hotelul „CARLTON”
În timp ce foștii capitaliști erau considerați trădători de țară, bunurile acestora au continuat să fie exploatate pe mai departe de noua putere instalată la conducerea țării.
Devenit peste noapte bun al întregului popor, chiar dacă nu tot poporul avea acces la el, hotelului CARLTON i-a fost schimbat de mai multe ori numele, într-o încercare parțial reușită de ștergere din memoria colectivă a originilor sale burghezo-moșierești.
Astfel, după 1947 hotelul a fost rebotezat „PROLETARUL” iar mai apoi „REPUBLICA” la fel ca bulevardul pe care se afla, denumirile fiind corelate intereselor politice ale momentului.
Spre finalul anilor ’50 superba clădire devine „HOTEL CONTINENTAL” iar puterea populară, prin reprezentanții Partidului Muncitoresc Român de la Constanța, decide realizarea unor lucrări de renovare și extinere, de așa natură încât „CONTINENTAL” să capete statut de hotel internațional.
Coordonator al proiectului a fost numit arhitectul Gheorghe Gheorghiadi, alături de colecivul format din arhitecții Dumitru Constantinescu și Mioara Constantinescu, toți trei fiind angajații Direcției de Sistematizare, Arhitecturtă și Proiectarea Construcțiilor Constanța (D.S.A.P.C.)
CONTINENTAL primește o aripă nouă
Extinderea propriu-zisă s-a făcut prin ridicarea unui nou corp de clădire, în 1961, compus din subsol, parter și patru etaje, cu una dintre fațade pe strada I.V. Stalin (actualul bulevard Tomis) și cealaltă pe bulevardul Republicii (actualul Ferdinand).
Soluția a permis obținerea a 108 locuri de cazare în plus, ajungându-se astfel la 252 de locuri, față de cele 144 pe care le avea CARLTON inițial. Cele două corpuri, vechiul CARLTON și aripa nouă, au fost legate prin prelungirea coridoarelor existente la fiecare etaj.
În privința arhitecturii exterioare, după diverse variante studiate, s-a stabilit ca noua clădire să aibă o expresie independentă de cea a vechiului CARLTON, sub argumentul că reluarea aceleiași arhitecturi din 1939 la un corp construit în 1961 ar fi fost anacronică. Din aceste considerente noul corp a fost proiectat cu o linie net diferită, modernă, corelată tendițelor arhitecturale exprimate pe litoralul românesc în perioada respectivă.
Camerele noului corp au fost izolate fonic între etaje, prin aplicarea unui strat de cauciuc pe sub pardoseala din parchet. În apartamente s-a montat mochetă, la băi pardoseli calde din masă de șpaclu divers colorată, pe coridoare tot mochetă iar la ferestre au fost montate jaluzele din aluminiu eloxat.
Prin amenajări ale parterului recepția a fost lărgită, s-a introdus un nou lift de persoane, s-a extins bucătăria restaurantului şi s-au creat noi servicii, laboratoare de preparare și depozite frigorifice.
La subsol s-a amplasat celebra cramă, pe care mulți și-o mai amintesc încă, cu 160 de locuri și anexele ei, oficiu, bar, bufet rece și grătar. Interiorul cramei s-a realizat folosind elemente de arhitectură tradițională: arce în formă de parabolă, plafoniere din grinzi de lemn, tencuieli brute albe, pardoseli din piatră naturală, decorații ceramice, incrustații în lemn.
În urma lucrărilor, vechiului restaurant al hotelului a ajuns la o capacitate de 200 de locuri, față de cele 80 câte avea inițial, și ocupa mare parte din suprafața parterului. Totodată, atât crama, cât și restaurantul au fost prevăzute cu spații pentru orchestră, restaurantul având chiar și ring de dans.
Vestibulul și holul restaurantului au fost pardosite cu marmură, pereții în calcio vechio au porțiuni lambrisate cu lemn furniruit și placaj cu oglinzi.
Așa a pășit Hotelul CONTINENTAL în anii capitalismului timpuriu de după 1989. Pe locul în care se afla odinioară hotelul a rămas un spațiu liber, parțial transformat în parcare, și un imens gol în arhitectura Constanței.
