Blocul „A” din Piața Ovidiu nr. 11 ar fi fost mai lung, dacă-n timpul săpăturilor din 1959, cazmalele muncitorilor nu s-ar fi izbit de un zid cu pilaștri, aflat la 6 metri adâncime față de nivelul pieții. Așa a fost decoperit, după 1700 de ani, Edificiul Roman cu Mozaic.
Astăzi, se știe cu exactitate că pe întreg teritoriul Constanței, de la faleza Cazinoului și până la limita Bulevardului Ferdinand, se întindea în antichitate orașul-stat Tomis, înființat în jurul secolului al VI-lea î.e.n. de coloniștii greci, veniți din Milet.
1959 – Descoperirea
În campania de construcții din anul 1959, conducerea Comitetului Regional al Partidului Muncitoresc stabilise ca în Piața Ovidiu să fie ridicate câteva blocuri de locuințe, care să încadreze clădirea Sfatului Popular.
Cu ocazia realizării săpăturilor pentru fundația uneie dintre clădiri, pe 6 august 1959, muncitorii s-au potihnit în ruinele unei construcții, sub forma unui zid.
Bănuind că se află în prezența unor vestigii antice, au sesizat conducerea Muzeul Regional de Arheologie, săpăturile fiind continuate sub îndrumarea arheologilor.
În mod providențial, la conducerea muzeului se afla, începând cu 1956, Vasile Canarache, fost redactor al ziarului „Adevărul” și fost secretar general al Uniunii Ziariștilor Profesioniști în perioada interbelică, un om pasionat de arheologie și numismatică.
În aceste împrejurări, Canarache a alcătuit o echipă de specialiști care să se îngrijească de lucrările din Piața Ovidiu, coordonată chiar de el, din care-au făcut parte următorii: Adrian V. Rădulescu – istoric, arheolog și profesor, Andrei Aricescu – arheolog, muzeograf, Alexandru Popeia – istoric, arheolog și profesor, Vasile Barbu – arheolog, Constantin Carpuz – șeful laboratorului de restaurare, Mircea Boca – fotograf, Traian Dragomir – pietrar, angajat al muzeului.
În aceste condiții, lucrările de decopertare au continuat, la o diferență de nivel de cca. 6 metri față de Piața Ovidiu fiind descoperită o pardoseală mozaicată, de o remarcabilă frumusețe plastică.
Scoaterea la lumină a mozaicului a făcut o așa vâlvă printre istorici, încât, în primele săptămâni de la dezvelirea celor dintâi porțiuni de paviment, aproape o sută de specialiști au sosit la Constanța, din toate colțurile țării.
Nici nu era de mirare. La șase metri sub oraș, se aflase, pentru mai bine de 17 secole, acest admirabil mozaic, lung de 100 de metri și lat de 20, din care s-a recuperat doar o treime, restul fiind distrus, în decursul vremurilor, prin prăbușirea zidurilor.
Din pricina apropierii sezonului rece, înainte de iarna lui 1959 s-au luat și primele măsuri de conservare, prin acoperirea cu „carton asfaltat [bituminat – n.a.] între două straturi de nisip și cu un strat de pământ, de un metru grosime”,după cum menționează autorii Ing. Dinu Moraru și chimist Alexandru Răsnovanu, în „Revista Construcțiilor și materialelor de construcți” Nr.10 din 1 Octombrie 1960.
1960 – Depozitele de sub mozaic
În anul următor, săpăturile au continuat în adâncime, până la încăperile aflate sub etajul mozaicat, la dezgroparea cărora cercetătorii au avut parte de o adevărată revelație: aici se aflau magaziile portuare, doldora de mărfuri vechi, depozitate în 11 încăperi boltite (azi reconstruite), în care s-au descoperit 150 de amfore de diverse tipuri și mărimi, din secolele III și IV, fiecare cu capac, așezate pe trei rânduri suprapuse, care ar fi conținut vopseluri.
Pe lângă acestea, au mai fost găsite 8 ancore din fier, sprijinite de perete, aproape intacte, destinate corăbiilor (în magazia nr. 3), iar alături o impresionantă cantitate de calofoniu (folosit pentru ungerea parâmelor, ca să nu alunece în mâinile marinarilor), lingouri metalice, cuie, piroane și un pumn de monezi (în magaziile 3 și 4).
Depozitele au fost dezgropate în 1962, aceste fiind găsite închise, blocate cu ziduri, ultimele trei fiind cercetate tocmai în primăvara anului 1965.
Având în vedere remercabila descoperire, arheologii au lucrat încet și cu multă chibzuință, întregul edificiu fiind dezgropat în 6 ani de zile, din toamna lui 1959 până în vara lui 1965.
Un an mai târziu, în 1966, s-a început ridicarea construcției de protecție a mozaicului, pe care o vedem și azi de la distanță, acea sală cu pereți din sticlă aflată de câțiva ani într-un interminabil proces de reabilitare.
Vechea gară Thetis
Pe locul unde arheologii au descoperit marele edificiu cu mozaic și vechile antrepozite, se afla, cu 50 de ani în urmă, linia ferată și gara Thetis, de unde trenul ducea călătorii spre Băile de la Vii și plaja Mamaia.
Linia de tren ocolea extrem de aproape clădirile din zona peninsulară, pe taluzul falezei portului, precum un drum costier șerpuit, din loc în loc fiind montați stâlpi din lemn pentru iluminat și electrificare.
1961 – Marea Basilică dintre blocuri
Aproape simultan cu descoperirea mozaicului, constructorii au inaugurat, în toamna anului 1960, un nou șantier de blocuri pe Strada Traian. Acolo, după dezafectarea liniilor de cale ferată care deserviseră vechea gară a orașului, pe terenul de cca. 15 hectare rezultat, s-a decis construirea unor blocuri de locuințe, dinspre centru spre gara nouă.
În zona respectivă, la intersecția străzilor Traian cu Mihai Viteazu, se afla aripa de Vest al anticului Tomis, constructorii lovindu-se și aici de zidurile cetății.
Imediat, echipa de arheologi angrenată în lucrările de la mozaicul roman, a fost chemată să cerceteze și aceste vestigii.
Astfel, în spatele blocurile pe care le vedem și azi vis-a-vis de restaurantul Terasa Colonadelor a fost descoperită, în 1961, cea mai mare Basilică paleocreștină cunoscută în Dobrogea, având o lungime axială de 43 metri și o lățime de 23,45 metri.
Mai jos avem o fotografie din 1961, cu blocurile de pe Strada Traian, aflate încă în construcție, în mijlocul cărora se observă situl arheologic.
În acel moment, s-a aprobat suspendarea temporară a lucrărilor la blocuri, pentru a le oferi arheologilor timpul necesar să studieze aceste vestigii, de o importanță istorică extraordinară.
Potrivit istoricului Adrian V. Rădulescu, aici se afla Basilica Mare, alături de alte construcții antice deosebite, precum: cuptoare de ars cărămida, o criptă cruciformă, o fântână și alte elemente deosebit de interesante, toate fiind descrise cu lux de amănunte în lucrarea „Monumente romano-bizantine din sectorul de vest al cetății Tomis”, semnată de istoricul Adrian V. Rădulescu, publicată în 1980 la editura Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea.
Totuși, după finalizarea cercetărilor arheologice, s-a decis îngroparea vestigiilor, pentru a permite continuarea construirii blocurilor de apartamente destinate „oamenilor muncii”. În aceste condiții, toate cele descrise anterior se află în continuare îngropate, între blocuri, deasupra fiind amenajate în prezent o parcare și un loc de joacă pentru copii.
Cel mai probabil, această situație n-a fost pe placul arheologilor. Însă, la finalul aceluiași an, prin Decretul 405 din 9 decembrie 1961 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Canarache a fost decorat cu „Ordinul Muncii clasa a II-a”, pentru merite deosebite în domeniul arheologiei, document emis de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
1962 – Tezaurul de sculpturi de la Tomis
Un an mai târziu, pe 1 aprilie 1962, la câțiva zeci de metri de Basilica Mare, a fost descoperit un depozit de artefacte inestimabile, datate secolele I – III e.n.
Buncărul, poziționat la doar câțiva metri de fundația Blocului B5 de pe Strada Traian Nr. 26, conținea douăzeci și patru de sculpturi, printre care șarpele-zeu „Glykon”, „Fortuna cu Pontos” (personificarea Mării Negre), „Zeița Isis” și edicula cu „Zeița Nemesis” în dublă ipostază.
Din nou, a fost vorba de o revelație, având în vedere că toate acestea au fost descoperite îngrămădite într-un singur loc, unde fuseseră cel mai probabil asunse, fie în perioada antică de teama unor invadatori, fie după apariția creștinismului, fiind considerate simboluri păgâne.
Ne-a rămas mărturie o filmare, realizată atunci de trimișii speciali ai Televiziunii Române, printre care și secvențele de mai jos, digitalizate și publicate pentru prima dată pe internet de canalul Cineclic, pe 23 ianuarie 2023.
În imagini este surprins, printre alții, și Vasile Canarache, directorul muzeului, alături de echipa de arheologi și muncitori.
Aceste remarcabile descoperiri din anticul Tomis au fost prezentate, de-a lungul timpului, diverselor personalități care au trecut pragul Constanței, șarpele Glycon fiind admirat de Șahul Pahlavi al Iranului, în iunie 1966, în timp ce Edificiul Roman a fost vizitat de premierul francez Jacques Chirac (viitor președinte al Franței), în cadrul vizitei oficiale din 24 – 28 iulie 1975.
1963 – Parcul Arheologic
Anul 1963 a adus Constanței amenajarea parcului arheologic, cel care se află și astăzi, reabilitat, lângă clădirea Primăriei.
Organizat în perioada 1962-1963 de același Vasile Canarache, parcul urmărește linia vechiului zid de apărare al Tomisului, fiind sistematizat în dreptul Porții de Nord a vechii cetăți. Mai jos avem o imagine cu parcul arheologic, așa cum arăta în 1975.
După un an de muncă, parcul a fost inaugurat în iunie 1963, fiind expuse valorase sculpturi în marmură, blocuri cu inscripții legate de trecutul Tomisului, 30 de chiupuri (amfore) mari din epoca romană și bizantină, fiecare dintre ele având o capacitate de 500 litri, și tot atunci a fost montată și marea hartă arheologică executată din lespezi de marmură și ceramică verde.
1965 – Anticul Tomis prezentat de Vasile Canarache, în persoană
În anul 1965, la 6 ani de la primele săpături, Vasile Canarache a acordat un interviu săptămânalului „Contemporanul”, în care a explicat în amănunt cum ar trebui privită și mai ales înțeleasă descoperirea de la Constanța.
“Ne aflăm pe ceea ce s-ar putea numi prima terasă, cea mai de jos. Bineînțeles, ea cuprinde mai multe niveluri de viață: cel mai vechi, identificat numai spre vârful peninsulei tomitane, între Cazinoul de azi și Piaţa Ovidiu, datează din secolele VI și V înaintea erei noastre [cele pe care le vedem lângă Catedrală – n.a.].
Deasupra lui, nu mult peste nivelul mării, au fost găsite vestigii economice ale unei alte trepte istorice, epoca helenistică (secolul III î.e.n.). În acest timp, și mai târziu, în epoca imperială romană (secolele I – III era noastră) vatra orașului, care se afla între Piața Ovidiu și faleza Cazinoului, a căpătat o extindere spre Nord.
Terasa a II-a se află cu vreo șase metri mai sus. Ea marchează nivelul de călcare al marelui complex arheologic, acoperit parțial cu mozaic, care indică forul economic și probabil, politic al Tomisului, legat de vechiul port.”
Aici săpăturile au scos la iveală un total de 30 de încăperi cu destinație comercială, situate în două planuri. Ele corespund fie antrepozitelor romane (horrea), fie prăvăliilor romane propriu-zise (tabernae).
„Iată bolțile și zidurile lor despărțitoare, arcurile de boltă situate în același ax. Au fost construite, fără îndoială, în epoca împăraților Constantini (secolul IV era noastră), și au o înălțime de 10 metri.
Mozaicul constituie terasa a III-a. Acolo sus, aveau loc tranzacțiile comerciale, poate chiar adunările publice ale cetățenilor. Totul ne îndreptățește să credem că, în epoca romană timpurie, această agoră elină a îndeplinit rolul unui forum.
La nivelul Iui au fost găsite vestigii din secolul IV, care indică refacerea și reutilizarea întregului complex cu depozite comerciale. Tot acolo s-au identificat, în dosul zidului cu arcuri – pe care îl vedem ca un fundal – resturile unui canal care colecta apele din oraș.
Terasa a IV-a e nivelul orașului de azi, situat la 8m deasupra mozaicului. Nu ne grăbim să urcăm acolo, pentru că ultimele mărturii descoperite se află aici, la câțiva pași de noi.
Am pronunțat mereu cuvântul agora, ori de câte ori a fost vorba de Piața Tomisului, de acel forum Constantin, deoarece aici ne aflăm în sfera de influență a civilizației helenistice. Ai văzut că toate inscripțiile sunt în limba elină.”
Referitor la obiectele descoperite în magaziile de sub mozaic, Canarache a oferit următoarele observații, prin care ne deslușește mesajele transmise de acestea peste milenii:
„Ele prezintă o deosebită valoare istorică în ceea ce privește sfârșitul imperiului roman de la Dunăre. Inscripțiile, descoperite de noi acum câțiva ani, confirmau ipoteza că, și sub împărații romani, Tomisul a fost un important centru comercial.
De data aceasta, ipoteza este întărită prin elementele de ordin arheologic aflate în zona portului antic, în ceea ce am numi astăzi antrepozitele portuare. Este cât se poate de firesc ca ele să fie mărfuri căutate de navigatori. Ai văzut doar: ancore, vopseluri, cuie, colofoniu etc. Cantitățile lor dovedesc traficul intens al Portului Tomis” a explicat Canarache.
În cadrul aceluiași interviu, istoricul mai emite o ipoteză, și anume că, după condamnarea portului Histria, prin obturarea intrării în golful care a devenit Lacul Sinoe, Tomisul a ajuns principala metropolă de pe coasta de Vest a Pontului Euxin:
„Despre grandoarea, bogăția și luxul orașului vorbesc îndeosebi elementele arhitectonice, precum: urbanistica veche concepută în terase, mărimea construcțiilor, decorația artistică etc…” a mai subliniat Vasile Canarache.
1969 – Marele maestru al arheologiei
Supranumit „marele maestru al arheologiei”, Vasile Canarache a trecut la cele veșnice în zorii zilei de 4 august 1969, la vârta de 73 de ani, moment la care încă mai ocupa poziția de director al Muzeului Regional de Arheologie Constanța.
Născut la Galați în anul 1896, în familia unui modest impegat la căile ferate, Canarache a scăpat cu bine și din primul și din cel de-al Doilea Război Mondial, fiind ziarist și patron al ziarului „Varda”, rebotezat „Victoria”, care relata evenimentele de pe front.
A fost mobilizat în 1917, cu gradul de Caporal, și a participat ca observator de artilerie la Mărășești, primind ulterior medalia „Bărbăție și credință”, atribuindu-i-se, de asemenea, și medalia „Sf. Gheorghe”.
Demobilizat în primăvara anului 1918, V. Canarache a stat plecat, timp de doi ani, în Rusia, aflată atunci în prefacerile revoluției bolșevice. Și-a continuat călătoria prin Iran și Turcia, pentru ca ulterior să revină în țară, în 1921, devenind reporter al ziarelor democratice „Adevărul” și „Dimineața” (1921 – 1928). Scopul acestor „plimbări” întreprinse atunci de Canarache , în calitate de gazetar, poate fi doar bănuit.
Cert este că, ulterior, între 1934 și 1940, a condus ziarul de mare tiraj “Tempo”, unde a ocupat funcția de director. Această gazetă cu distribuție națională specializată în anchete jurnalistice, s-a poziționat vădit împotriva fascismului. Pe cale de consecință, ziarul este interzis în 1940, odată cu intrarea României în război alături de Germania nazistă. Trei ani mai târziu, în 1943, Canarache este arestat și „internat” în lagărul de la Tg. Jiu.
Însă, postura de luptător împotriva fascismului, precum și stagiul de doi ani în Rusia și Iran, aveau să-l propulseze, după 23 august 1944, în poziția de director administrativ al Editurii „Scrisul Liber”, iar ulterior cercetător la Institutul de Arheologie din București.
Și astfel, din 1956 i s-a încredințat conducerea muzeului din Constanța, la organizarea căruia a depus o muncă neobosită, principalele realizări fiind descrise în rândurile de mai sus.
A publicat numeroase articole de presă, dar și câteva lucrări de specialitate, printre care „Importul amforelor ștampilate la Histria” (1957), „Tezaurul de sculpturi de la Tomis” (1963) sau „Măști și figurine Tanagra din atelierele de la Callatis” (1969).
La momentul trecerii în neființă, Canarache avea în lucru un amplu studiu consacrat „Edificiului cu mozaic” rămas, din păcate, neterminat.
A fost adulat de presa socialistă, munca sa fiind mereu prezentată la superlativ, de unde putem deduce că s-a numărat printre favoriții Partidului Comunist, ceea ce nu-l face însă mai puțin valoros în galeria marilor personalități ale Constanței.
În amintirea marelui maestru Vasile Canarache, una dintre străzile Constanței îi poartă astăzi numele, aceasta fiind, nu întâmplător, chiar strada aflată deasupra Edificiului Roman cu mozaic.
