EDITORIAL. De ce (nu) este bun modelul Eminescu?

An de an, celebrarea nașterii lui Mihai Eminescu produce valuri de elogii la adresa luceafărului poeziei românești, ceea ce este foarte bine; în fond, dragul nostru Emin, după cum îl alinta Veronica Micle, este unul dintre puținii noștri „Mari” pe care îi mai sărbătorim an de an.

Însă, ca un făcut, vorbim puțin spre deloc despre ceea ce ar trebui să vorbim mai mult, mai des, mai apăsat. Evident, nu „ca un făcut”, întrucât „dezbrăcarea” celor „Mari” de modelul pe care ni l-ar putea transmite în prezent pare a fi o linie strategică trasată și aplicată cu direcție și predilecție din interior, adică de ai noștri, și nu de „dusmanul” din afară. De ce? Pentru a avea un prezent al mediocrului, adică al lor, al fonfilor și flecarilor, al găgăuților și gușaților, al bâlbâiților cu gura strâmbă care se vor modelele astei nații.

Nu mai devreme de anul trecut l-am omagiat generic pe Iuliu Maniu; despre cum a fost el ca patriot, unionist, vertical și vizionar s-a vorbit prea puțin, din păcate. De ce? Pentru că modelul Maniu nu este bun pentru cei care ne conduc; odată impus modelul său de om politic, 90% dintre aceștia ar trebui să se întoarcă direct pe băncile școlii sau în câmpul muncii necalificate. Pentru România, Iuliu Maniu reprezintă un prototip al adevăratului om de stat; dar ce contează ce vrea și de ce are nevoie Patria? Contează mai mult ce vrea mâna de fomiști, analfabeți funcțional și putrezi în cugetul și simțirea pentru țara pe care, din păcate pentru ea și pentru noi, o conduc; pe cine vor, vedem din patru în patru ani, iar ce vor, experimentăm pe viețile noastre din decembrie 1989 încoace.

Această mână îl ține și pe Eminescu la periferia influenței pe care o poate avea în societate, dacă viața i-ar fi studiată în amănunt iar modelul înțeles și urmat încă de pe băncile școlii generale.

De pildă, privind atent la Emin, cei mici ar învăța să își iubească țara după Dumnezeu și familie, ca pe ceva sfânt, să își cinstească străbunii și să vitupereze fără teamă la adresa epigonilor contemporani; apoi, s-ar deprinde foarte devreme cu munca onestă și ar onora-o cu tot ce au mai bun; ar lupta la baionetă pentru adevăr, dreptate și libertate, împotriva hoției, imposturii și infestării statului în baza carnetului de partid; s-ar pregăti inclusiv de jertfa supremă pentru ca urmașii să aibă o limbă, un neam și o țară, o identitate de la Nistru pân’ la Tisa și de la Hotin pân’ la Mare.

Crescut la umbra lui Aron Pumnul, denumit de Petre Țuțea drept „românul absolut”, luceafărul neamului românesc a fost un Patriot în tot, adică în cuget, vorbire, simțire și înfăptuire. Cuvântul din DEX ar putea fi lesne însoțit de imaginea lui.

La doar 14 ani își câștiga primii bani ca „practicant” în cadrul cancelariei din Tribunalul Botoșani, model pentru tinerii noștri de a fi pe picioarele lor de la o vârstă cât mai fragedă. Trebuie menționat că primul său „servici” este dobândit și ca urmare a intervenției tatălui său, lucru des întâlnit și astăzi, însă promovarea în funcția de scriitor al cancelariei, apoi ca secretar al Comitetului Permanent al Consiliului Județean Botoșani se petrece exclusiv ca urmare a calității muncii prestate, a superiorității intelectuale și a competențelor variate de care Eminescu dădea dovadă.

În concluzie, chiar dacă la 14 ani a primit o mână de ajutor, nu s-a culcat pe o ureche, nu a dat dovadă de autosuficiență știind că este protejat, adică nu și-a bătut joc de șansă, ci a onorat-o cu o prestație remarcabilă.

La 20 de ani, a produs un adevărat cutremur în Pesta maghiară a Imperiului Austro-Ungar, prin publicarea a trei articole-manifest despre autonomia românilor din Transilvania, ca pas premergător al Unirii cu Moldova și Țara Românească. Un an mai târziu, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, avea să coordoneze cea mai mare manifestare studențească a vremurilor sale pe pământ românesc-bucovinean, aflat sub aceeași dominație vremelnică austro-ungară. Așadar, la 20-21 de ani, Eminescu era vârf de lance al Unirii românilor din cele trei provincii. Până acum, dacă am multiplica modelul lui printre tinerii de astăzi, ar rezulta o generație formată din oameni deprinși cu munca și greutățile vieții de jos, serioși, demni, morali, verticali, iubitori de carte și de țară, din care  s-ar putea ridica o clasă politică pe măsură. Se vrea așa ceva? Nu prea.

Până la slujirea neamului prin jurnalistică, Eminescu mai bifează două ocupații, poate neinteresante pentru cei de o vârstă cu el, dar care au însemnat tot atâtea vârfuri ale carierei sale profesionale: director al Bibliotecii Centrale din Iași, între anii 1874-1875, revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, între anii 1875-1876. Va lăsa în urmă opisuri, registre și evidențe ale cărților, precum și rapoarte amănunțite ale școlilor din cele două județe, cum nu mai fuseseră elaborate până atunci. Avea doar 24-26 de ani, vârsta la care mulți se gândesc, mai întâi, la distracție; Eminescu își proiecta deja o carieră în cultură-educație, fiind personificarea perceptului „omul sfințește locul”.

Perioada publicistică este cheia de boltă a activității sale. Chiar dacă nu și-a propus și nici nu și-a dorit să fie jurnalist, la finele celor șapte ani de presă febrilă și genială, începută la „Curierul de Iași” când avea doar 26 de ani și remunerată cu un salariu relativ modest, a devenit cel mai mare ziarist român al tuturor timpurilor; aviz tuturor celor care vor să fie direct șefi și plătiți cu lefuri grase.

Articolele sale au fost lecții de limbă, istorie, cultură, educație, diplomație, politică, morală, civism, critică documentată, economie, însă peste toate, de patriotism/naționalism, marele model eminescian despre care, din păcate, astăzi vorbim prea puțin. Ce-i drept, geniul multidimensional și caracterul său dur și nobil, tăios cu patriotarzii, prietenos cu patrioții, au făcut ca Eminescu să fie urmărit fizic de reprezentanții imperiali austro-ungari, chiar la București, să aibă o întreagă clasă politică pe cap, să ducă o redacție de ziar în spinare, să scrie până la epuizare, să se îmbolnăvească, să i se însceneze o acuzație de nebunie în baza căreia să fie internat abuziv, să fie tratat eronat pentru o afecțiune de care nu suferea, tratament care îi va aduce sfârșitul. Toate acestea pentru adevăr, dreptate și Unire.

Într-adevăr, modelul Eminescu nu este perfect, te poate duce ușor de la extaz la agonie, din vârful admirației publice, în cel al singurătății de periferie, însă este de preferat mediocrului de toate zilele. Mai bine o viață sinuoasă, dar impetuoasă, decât una pe ritmuri de Gheboasă.

spot_img
Mihai Petre
Mihai Petre
Și-a început activitatea ca jurnalist în anul 1993, la Radio Costinești Constanța, apoi, un an mai târziu, la Radio Pro FM Costinești; după anul 1995, a făcut parte din echipa celui mai ascultat post de radio național și local, Radio Contact, și.a încheiat cariera radiofonică la Uniplus Radio în anul 2000. A trecut prin redacția ziarului Observator, a fost editorialist al cotidienelor Ziua de Constanța și România Liberă - ediția de Dobrogea. A continuat ca purtător de cuvânt al Prefecturii între anii 1998 și 1999 și al Consiliului Județean între 1999 și 2004. A bifat in carieră funcții precum șef de cabinet parlamentar, consilier județean, director de instituție publică. In ultimii patru ani a fost consilierul lui Decebal Făgădău, poziție din care s.a remarcat ca fiind unul dintre puținii oameni raționali de pe lângă fostul primar și cu care se putea dialoga oricând. Experiența politică de peste 18 ani și cea administrativă de peste 10 ani fac din Mihai Petre unul dintre cei mai buni analiști politici și cunoscători ai administrației locale constănțene.

Abonează-te prin email

Introduceți adresa de email pentru a vă abona la Constanța.info și veți primi notificări prin email atunci când vor fi publicate articole noi.

Please enable JavaScript in your browser to complete this form.

Related Articles

57,000FaniÎmi place
7,400AbonațiAbonați-vă

CELE MAI CITITE