Înființată în 1941 sub denumirea de “Fabrica de Rahat și Bomboane”, viitoarea fabrică de conserve “Munca” a supraviețuit 65 de ani, de la comunism în capitalismul sălbatic, ultimul angajat fiind scos de pe ștatul de plată în anul 2006.
De-a lungul timpului, mai cu seamă în intervalul 1941 – 1967, întreprinderea a fost dezvoltată și modernizată, cu noi hale, linii de producție, devenind în final prima fabrică din țara noastră unde s-a produs celebra băutură Pepsi-Cola.
Determinat de curiozitatea care mă caracterizează, în octombrie 2024, am documentat personal istoria acestei fabrici, pe care am plăcerea s-o relatez succint în rândurile ce urmează:
Construită în anul 1962 în apropierea termocentralei „Ovidiu” Constanța, la intersecția șoselelor Constanța-Tulcea și Constanța-Hârșova, fabrica de conserve pentru legume și fructe “Munca” a reprezentat, în epoca socialistă, mândria localității Ovidiu și totodată principalul angajator din zona Ovidiu-Lumina.
Întreprinderea era specializată în producerea și îmbutelierea pastei de tomate, a sucurilor din fructe (nectar) și a conservelor de legume. Însă, din data de 21 mai 1967, în cadrul acestei fabrici a devenit operațională și prima secție Pepsi, organizată într-un corp de clădire nou, unde se produceau anual 7.000 de tone din această băutură răcoritoare.
M-am întors în timp, în 1962
Deși producția de suc de roșii și Pepsi s-a oprit de vreo 30 de ani, corpurile de clădire ale fostei întreprinderi „Munca” au rezistat timpului, acolo unde se află încă din 1962, la intersacția E87 (Strada Tulcei Nr.1C) cu Strada Intrarea Petrolului.
Ca să fie mai simplu de înțeles, avem mai jos imaginea satelitară, din prezent, precum și schiță din anul 1964, din care înțelegem cum arăta atunci această fabrică, dar și evoluția ulterioară.
Fabrica are două intrări: una din drumul național, blocată în prezent, și o alta din Strada Petrolului, rezervată muncitorilor și aprovizionării.
Eu am intrat pe la fosta poartă a muncitorilor, însoțit de actualul proprietar, care s-a oferit foarte amabil să-mi ofere toate informațiile de care dispune. Fiind bine documentat în prealabil, știam la ce să mă aștept, însă cu fiecare pas ce mă purta spre interior am resimțit tot mai acut senzația stranie a întoarcerii în timp.
Ansamblul cuprinde o hală de fabricație cu o suprafaţă de 3500 m2, încă existentă și în stare bună, un platou rezervat în trecut recepției materiilor prime, cu o suprafaţă de 1800 m2, depozitul de produse finite care ocupa în prima fază o suprafață de 2025 m2 (extins ulterior) și un pavilion complex administrativ desfășurat pe parter și trei niveluri, cu o suprafață de 1 360 m2.
Chiar lângă poarta muncitorilor, pe dreapta intrarării, au fost amplasate casa-poartă basculă, parcajul pentru biciclete-motociclete și un atelier mecanic. Toate se află încă pe poziții, inclusiv rastelul de biciclete, mai puțin atelierul de reparații care a fost demolat între timp.
La intrarea principală, cea din drumul național, care este în prezent blocată, în fața pavilionului complex administrativ se mai află încă cabina pentru informații, iar în partea dreaptă a intrării fosta cantină-bufet.
Desigur, chiar dacă încă există, aceste anexe sunt nefuncționale. În schimb, simpla lor prezență oferă suficiente date pentru a înțelege cum funcționa o întreprindere din România la nivelul anilor ’60, pe vremea când documentele erau redactate la mașina de scris.
Hala de producție sau inima unei fabrici
Mergând pe aleea din curte, ajungem lângă „inima fostei fabrici” sau corpul principal, reprezentată de “hala de fabricație”, locul în care se găseau liniile de producție.
Hala a fost proiectată pe trei deschideri de 15m și zece travee de 7,50m, pentru a asigura un flux tehnologic liniar, fără încrucișări, cu o înălțimea liberă de 6,50m.
Procesul de producție era asigurat aici de două linii de fabricație a pastei de tomate, două linii de fabricație a sucului de tomate și de fructe și o linie de fabricație a tomatelor depelate (decojite). Deși discutăm despre tehnologie de nivelul anilor ’60, întregul proces din hală era mecanizat, o parte din operațiuni fiind complet automatizate.
Fațadele halei, așa cum se observă și în fotografiile realizate recent, sunt compuse din panouri mari din scticlă, care oferă luminozitate și ventilație naturală, cu un consum redus de energie.
Întregul ansamblu a rezistat în timp, clădirile fiind destul de robust construite, prevăzute cu „geamuri termoabsorbante” pentru creșterea eficienței energetice, invelitoare izolată termic și hidrofug, ziduri exterioare executate din caramidă de 0,30m grosime și pardoseli izolate hidrofug.
În perioada în care fabrica funcționa, undeva în spatele halei de fabricație se afla o platformă descoperită, folosită pentru depozitarea sticlelor și borcanelor necesare conservării.
Depozitarea produselor finite, la întuneric
Depozitul de produse finite are același sistem constructiv ca și hala de fabricație, fiind amplasat perpendicular pe hală, oferind astfel posibilitatea ca produsele finite să fie transferate direct din producție în zona de depozitare.
Înălțimea liberă a depozitului este tot de 6,50m, ca și hala, cu ferestre de mici dimensiuni amplasate destul de sus, la 6m înălțime, anume pentru a menține un nivel scăzut de luminozitate. Totodată, după cum se știe, foarte importantă pentru păstrarea produselor în bune condiții este ventilația – care se făcea cu deflectoare pe acoperiș și cu ventilatoare electrice montate la interior.
Finisaje și rezistență
Aceste două corpuri au fost finisate în tencuială cu terasit, în culori pastelate, albastru și ivoriu.
Conform normelor industriei alimentare, hala de fabricație avea pereții interiori îmbrăcați cu faianță, pe o înălțime de 1,50m, iar în rest cu vopsitorie cu copolimer vinilic în culori pastel, ivoriu și în culoare bleu pastel. Conform uzanțelor din perioada respectivă, tâmplăria ferestrelor și a ușilor a fost executată din tablă ambutisată, specifică spațiilor industriale.
Pardoselile au fost finisate cu mozaic colorat, în carouri de 50cm x 50cm. La depozitul de produse finite, interiorul – având în vedere destinația spațiului – a fost executat cu spoieli la pereți și cu beton rolat la pardoseli.
La hala de fabricație și la depozitul de produse finite, a fost adoptată o structură de rezistență din stâlpi de beton armat prefabricat, arce de 15m din beton armat prefabricat și chesoane de 7,5m 1m.
Pentru obținerea unor reduceri de costuri, stâlpii care sprijină grinzile au fost prevăzuți cu izolație din beton “tip pahar”, care asigură baza de fundare, soluție ce a dus la economii de beton substanțiale.
Clădirea pavilionului administrativ
Denumită “pavilion complex administrativ”, clădirea de unde era condusă zilnic întreaga activitate se află lipită de hala de fabricație, are două accese și este compusă din parter şi 3 niveluri.
La parter au fost organizate vestiarele, separate pentru femei și bărbați, cu acces direct în hala de producție. Tot la parter a mai fost amplasat postul trafo și un cabinet medical.
Clădirea are două scări interioare, una la intrarea principală și cealală la capătul opus, ce fac posibil accesul spre nivelurile superioare. La primul etaj au fost amplasate laboratoarele, birourile conducerii și sala de prezentare a produselor. Etajul II cuprinde birourile diferitelor servicii, iar etajul III alte birouri, spălătoria pentru halatele muncitorilor și centrala telefonică.
Pavilionul a fost conceput într-o arhitectură simplă, din beton și sticlă, armonizată cu restul ansamblului. Ferestrele au fost executate din tablă ambutisată cu geamuri termopan (acest tip de geam exista încă din anii ’50) și vopsitorie cu copolimer vinilic, iar pardoselile din mozaic în carouri colorate și parchete asamblate în spic.
Este de subliniat că atât pardoseala din ceramică mozaicată cât și parchetul din lemn au rezistat până în prezent, într-o stare acceptabilă, depășindu-și astfel cu mult durata de viață.
Zona de recepție materie primă
În curte, chiar în fața intrării pentru muncitori și marfă, se găsea copertina pentru materii primie, fiind vorba de o construcție ușoară din stâlpi metalici din țeavă rebut, ferme și pane de oțel beton, pe care se sprijinea o învelitoare din tablă ondulată.
Chiar în fața copertinei a fost turnată o platformă betonată de 80m lungime și 40m lățime, care asigura circulația și depozitarea temporară a meteriilor prime recepționate, care urmau să intre în producție.
Echipa de proiectare
Construirea fabrii de conserve “Munca” a fost asigurată de o echipă a Institutului de Proiectări în Industria Alimentară (I.P.I.A.), coordonată de inginerul Dinu Rizescu, în calitate de șef de proiect.
Proiectarea întregului ansamblu este opera arhitectului Barbu Socolescu, rezistența clădirilor aparține inginerilor Ivonne Mihăilescu (o regăsim și în echipa ICIL Dobrogea, 1963) și Andrei Cerckez, în timp ce ingineria tehnologică a fost gândită de inginer Tudor Petroni.
Despre Barbu Socolescu, arhitectul cu „Munca”
Barbu T. Socolescu, omul de pe planșeta căruia a răsărit fabrica Munca din Ovidiu, s-a născut pe 10 iulie 1909 și a făcut parte din excepționala generație a arhitecților interbelici, fiind absolvent de “Beaux-Arts” Paris, în 1939.
Preocupările sale artistice, deosebit de variate, s-au manifestat încă din timpul studiilor în diferite domenii. De exemplu, în anul 1936, pe când era încă student, a realizat o parte din decorațiile interioare ale marelui transatalntic SS “Normandie”.
După finalizarea studiilor a revenit în țară, având ocazia să-și manifeste talentul și priceperea în diferite proiecte, deosebit de variate: o vilă la Breaza (1940), blocuri de locuințe la Slănic Prahova (1942), diferite grupuri sociale, cantine, pavilioane administrative la Ghimpați (1942), Fălticeni (1943), lucrează și pentru Ministerul Gospodăriei Locale (1952—1953).
De asemenea, a activat în domeniul arhitecturii industriale, fiind autorul a numeroase obiective economice precum fabricile de tutun din Râmnicu Sărat și Tg. Jiu, la care a proiectat halele de fabricați și depozitele (1943). Tot el a pus pe hârtie și depozite de la Ocna Mureș și Fălticeni (1943), Fabrica de uleiuri de lângă Craiova (1949), diferite lucrări la fabricile de ciment de la Bicaz, Medgidia și Fieni (1951), și nu în ultimul rând Fabrica de suc de roșii, conserve și Pepsi de la Ovidiu, proiectată în 1959.
Atras în egală măsură de activitatea didactică, Barbu Socolescu a activat ca profesor în cadrul Facultății de Arhitectură din București, în perioada 1939-1951, iar apoi la Școala Tehnică (postliceală) de Arhitectură și Construcția Orașelor (STACO) din București, în perioada 1967 – 1970. S-a stins din viață la doar 68 de ani, pe 21 iulie 1977.
„Pildă de conștiinciozitate profesională, de pricepere, devotament și bun simț în ale meseriei, arhitectul Barbu Socolescu a constituit pentru toți cei care l-au cunoscut și iubit o prezență caldă, luminoasă, de nobilă discreție. Ne-a părăsit, mai mult decât un coleg și un demn reprezentant al unei familii care a dăruit țării constructori și arhitecți de renume, un om și un prieten adevărat, căruia îi închinăm acum gândurile noastre” a scris Arh. Simon Julman în paginile revistei Arhitectura, 1977.
De la conserve și suc de roșii la Pepsi-Cola
În anul 1965 s-a decis ca în cadrul fabricii Munca să fie înființată o secție specială care să producă, sub licență, celebra băutură americană Pepsi-Cola.
Am tratat separat acest subiect în materialul “De la Pepsi la RoCola: Prima fabrică Pepsi din România, inaugurată lângă Constanța în 1967”
