Gabriel Valentin Comănescu este un afacerist constănțean, răsărit din malaxorul tranziției anilor ’90.
Este susținătorul din umbră și omul care în anul 2015 l-a inventat pe eternul candidat pentru fotoliul de primar al Constanței, Vergil Chițac.
Din această perspectivă este obligatoriu și-n spiritul democrației ca opinia publică să fie informată. Cetățeanul trebuie să știe cine sunt oamenii din spatele jocurilor politice, de ce s-a opus candidatul Chițac achiziționării de autobuze electrice, sau de ce a încercat acesta discreditarea energiei eoliene în favoarea hidrocarburilor. Răspunsul e simplu și direct: Gabriel Comănescu.
Un produs al Institutului de Marină din Constanța
Absolvent al promoției 1989 a Institutului de Marină din Constanța, cu doi ani mai mare față de gașca Mazăre, Gabriel Valentin Comănescu avea să treacă rapid de la statutul de marinar, la cel de prosper capitalist. Să nu vă imaginați că și-a deschis vreun butíc la colț de stradă. Nu, nici vorbă.
La nivelul anilor ’90, firmele în care era asociat tânărul Gabriel Valentin Comănescu au purces la achiziționarea unor întreprinderi de stat desprinse din fosta Regie Autonomă PETROM SA – adică petrolul românesc. Nu era vorba de niște mărunțișuri.
Astfel, pe când avea doar 31 de ani, Gabriel Valentin Comănescu a achiziționat 85,46% din compania de foraj petrolier FOSERCO, din Târgu Ocna, contra sumei de 2,56 miliarde de lei vechi, echivalentul a 250.000 USD la acel moment.
Contractul de privatizare cu pricina, din 11 noiembrie 1998, a fost semnat din partea statului român de Președintele FPS de atunci, Gheorghe “Bebe” Ionescu, nimeni altul decât viitorul cuscru al viitorului președinte Traian Băsescu, iar din partea firmei constănțene RPT OIL HOLDING SA a semnat un asociat a lui Comănescu, pe numele său Ioan Dancău.
Acest contract de pomină, care marchează subtil începturile intrării lui Comănescu în lumea afacerilor petroliere, a supraviețuit timpului și-l putem admira și azi printr-un simplu CLICK AICI.
Mai departe, în perioada în care foștii săi colegi de la marină băteau mările și oceanele lumii, ambarcați fie pe navele Navrom, fie la companii străine, Gabriel Valentin Comănescu, la doar 32 de ani, mai cumpăra o întreprindere de stat.
De data aceasta a fost vorba de Upetrom 1 Mai din Ploiești, cel mai mare producător de utilaje de foraj din părțile noastre de lume.
Ca și FOSERCO, și această privatizare fusese pregătită tot în 1998, de Fondului Proprietății de Stat, perioadă în care Upetrom înregistra datorii de 66 miliarde lei vechi (aproximativ 7,8 milioane USD) către bugetul de stat.
Inițial au vrut s-o cumpere rușii de la Uralmash, concurentul Upetromului pe piața utilajelor de foraj, dar oamenii Partidului Democrat condus atunci de Roman și Băsescu au preferat să-i vândă întreprinderea, în anul 2000, tot tânărului Gabriel Valentin din Constanța.
Pe lângă politicienii menționați, din partea statului român la butoanele privatizării s-au aflat și cei doi Radu: Berceanu de la industrii și Sârbu de la FPS, ambii oamenii PD-ului.
S-a întâmplat așa deoarece, la momentul vânzării Upetrom, adică în septembrie 2000, la FPS nu se mai afla Bebe Ionescu, retras după ce-și făcuse norma, ci ardeleanul Radu Ovidiu Sârbu care-l înlocuise.
Pachetul de acțiuni achiziționat de Gabriel Valentin la Upetrom valora oficial 571,5 miliare de lei vechi (aproximativ 24,4 milioane USD), conform Ziarul de Iași.
De unde avea Gabriel Valentin Comănescu banii?
Vă întrebați probabil de unde avea la nivelul anilor ‘90 acest tănâr, milioane și milioane de dolari pentru a achiziționa întreprinderi de stat atât de importante, și de unde pasiunea asta pentru foraj?
Presa s-a tot chinuit de-a lungul timpului să descopere cine erau asociații lui Comănescu în firmele care-au privatizat industria extractivă, dar misterul n-a fost elucidat.
Demersul jurnalistic absolut legitim a eșuat de fiecare dată, pentru că ziariștii n-au înțeles probabil, sau n-au putut demonstra la momentul respectiv, că asociații mogulului erau simpli interpuși.
Încă de la primele afaceri în care a fost implicat, din prima parte a anilor ’90 și până-n prezent, Gabriel Valentin Comănescu n-a fost niciodată acționar unic în companiile despre care pretinde și astăzi că-i aparțin.
În conglomeratele de firme de care s-a ocupat de-a lungul vremii, alături de Gabriel Valentin apăreau cu regularitate Liviu Luca, fostul lider de sindicat al salariaților PETROM, societăți offshore cu acționariat ascuns la purtător sau diverși cetățeni moldoveni aparent necunoscuți mediului de afaceri românesc.
De exemplu, în firma RPT Oil SRL din Constanţa care deținea FOSERCO, iar FOSERCO deținea la rându-i AQUAFOR, iar aceasta din urmă a cumpărat Upetrom din Ploiești, alături de Comănescu mai apărea ca asociat și Vitalie Carabeț.
Cine era acesta?
Un individ născut în 1948 în Republica Moldova, și care după ce RPT Oil a pus mâna pe Upetrom, a dispărut în ceață așa cum apăruse. E limpede? Probabil că nu.
Păi ce treabă avea Comănescu din Constanța să se asocieze cu un ins mai în vârstă cu 19 ani decât el, cetățean moldovean, născut la Chișinău, pentru a cumpăra Upetrom Ploiești sau alte societăți ale statului român din domeniul forajului?
Evident, așa ceva nu prea se întâmplă în chip natural, pare neverosimil, mai puțin în situația în care omul nostru de la Constanța era chiar el un interpus în toate aceste tranzacții cu statul român.
Comănescu, interpusul cui?
Imediat după terminarea Facultății de Electromecanică Navală (1989), aceeași pe care a absolvit-o și Radu Mazăre doi ani mai târziu (1991), Gabriel Valentin Comănescu și-a satisfăcut stagiul de practică la IEFM Navrom, iar după divizarea fostei flote, a fost angajat pentru doi ani la CNM Romline.
Conform CV-ului său, în 1992 a renunțat brusc la meseria de navigator, devenind director non-executiv al firmei RPT OIL SRL cu sediul în Constanța – deși societatea în cauză a fost înființată tocmai pe 16 decembrie 1994 – în acționariatul căreia apăreau și persoane de peste Prut.
Prin intermediul acestei societăți, Comănescu prelua produse fabricate de combinatele românești, în mod special „conducte de petrol, echipamente de foraj sau piese de schimb pentru echipamentele de foraj” pe care le revindea pe piața ex-sovietică în sistem barter. În schimbul tehnologiei menționate, firma constănțeanului nu primea bani ci materii prime, precum păcură sau gaze.
La capătul acestui lanț de compensări trebuia să existe totuși și un cumpărător final. Și, după cum probabil intuiți deja, de cele mai multe ori, singurul intersat să cumpere gaze sau păcură era tot statul român, prin PETROM.
Mai apoi, gazele erau livrate în rețea consumatorilor, iar păcura ajungea la CET-uri servind drept combustibil sistemului centralizat de încălzire al marilor orașe.
Dar de ce era necesar ca toate acestea să aibă o legătură cu Republica Moldova, și care era motivul pentru care Gabriel Valentin Comănescu s-a tot asociat cu moldovenii anonimi?
Răspunsul la aceste întrebări aparent complicate stă ascuns la vedere chiar în CV-ului afaceristului constănțean.
Cititorii noștri sunt astfel primii care vor afla că înainte de a deveni proprietar peste forajul românesc, Gabriel Comănescu a lucrat timp de cel puțin 2 ani, în perioada 1997-1999, ca angajat al celui mai bogat cetățean din Republica Moldova, Anatolie Stati.
Vanitos din fire, Gabriel Valentin Comănescu n-a rezistat fără să se laude, menționând în propriul CV faptul că, în 1997 a oferit “consultanță pentru reabilitarea a 2000 de puțuri în Turkmenistan” iar din 1997 până în 1999 a fost “vicepreședinte al ASCOM.”
Vă întrebați probabil cum de s-au gândit cei din Turkmenistan să-l angajeze, în 1997, tocmai pe tânărul absolvent de marină din Constanța pentru desfundarea puțurilor petroliere, sau cine este ASCOM?
ASCOM este acronimul de la “Anatolie Stati & Company” grup de firme înființat la Chișinău, pe 25 martie 1994, ce poartă numele fondatorului și proprietarului său, afaceristul cu dublă cetățenie româno-moldoveană Anatolie Stati, născut în 1952 în raionul Glodeni din țara vecină.
Momentul fondării ASCOM la Chișinău coincide cu înființarea la Constanța a firmei RPT Oil SRL, care-l avea director pe Gabriel Valentin Comănescu, alături de asociații săi moldoveni.
Șeful petrolului din Turkmenistan
Pe 22 septembrie 1995, în urma negocierilor purtate cu Ministerul Petrolului și Gazului din Turkmenistan, Anatolie Stati reușea semnarea primelor două contracte din istoria ASCOM, pentru “repornirea exploatării câmpurilor petroliere GonurDepe și BarsaGelmez, și revizuirea generală a echipamentelor de foraj.”
Deoarece nu deținea tehnologia necesară, Stati a apelat la Upetrom 1 Mai Ploiești, încercând să subcontracteze această companie aflată încă în controlul statului român.
Specialiștii și utilajele produse de Upetrom îi erau absolut necesare, coincidență, fix în Turkmenistan, acolo unde, un an mai târziu, în 1997, Gabriel Valentin avea să ofere „consultanță pentru puțuri.”
După cum vă imaginați, proiecte de o asemenea anvergură necesită sume considerabile de bani, iar în lipsa finanțării, Stati s-a gândit la o „strălucită” afacere de tip barter.
Astfel, în schimbul serviciilor prestate de Upetrom, moldoveanul era dispus să aducă anual în portul Constanța 3 milioane de tone de petrol brut.
Ca așa ceva să fie posibil, țițeiul extras din Turkmenistan trebuia să fie trecut peste Caspică în portul Baku din Azerbaidjan, transportat până-n portul georgian Batumi, iar de acolo traversat cu petrolierele românești peste Marea Neagră, și descărcat la Constanța.
De aici, urma să fie preluat de Oil Terminal și pompat până la rafinăria RAFO din Onești. Pe calea ferată, produsele rafinate în România ar fi avut ca destinații finale localitățile Chișinău, Ungheni și Călărași. Odată ajunse în Republica Moldova, de comercializare s-ar fi ocupat chiar Stati în persoană, prin intermediul unui lanț de benzinării.
În a doua etapă, acestui mare coridor energetic urma să-i mai fie adăugată o ultimă dar foarte importantă componentă, prin construirea unei conducte de 250 de km care să lege Oneștiul de Chișinău.
După cum se poate observa, planul implica toată lumea bună a noul capitalism românesc, începând cu specialiștii și companiile din componența PETROM, și până la tancurile CNM Petromin și a trenurilor CFR Marfă, ambele flote aflate sub tutela Ministerului Transporturilor și a FPS-ului.
Acum înțelegeți cum s-a ajuns la Portul Constanța, la domeniul maritim, la personajele cheie din managementul PETROM, și la conducerile ministerelor de resort.
Spionaj economic împotriva României
Anatolie Stati a condiționat realizarea afacerii de obținerea controlului asupra rafinăriei RAFO Onești (parte a Grupului Industrial Borzești), fără de care, structura acestui proiect era supusă unor riscuri evidente, pe care moldoveanul nu dorea să și le asume.
Însă, evenimentele au luat o turnură neașteptată, atunci când “pe 2 mai 1996, pe Aeroportul Otopeni, la orele 10:30am, ofițeri ai Serviciului Român de Informații, ai Poliției de Frontieră și vameși, au reținut un grup de șapte angajați ai Upetrom 1 Mai Ploiești, asupra carora s-a găsit un set de documente tehnice ce proveneau de la Compartimentul Birou Documente Secrete al întreprinderii de stat.
Specialiștii români se pregăteau să se îmbarce într-o cursă charter, pe ruta Chișinău-Așgabat, Turkmenistan. Documentele secrete urmau să fie predate grupului ASCOM SA cu sediul la Chișinău, deținut de Anatolie Stati.”
Aceste informații năucitoare au fost date publicității pe 2 iunie 2009, și asumate oficial pe pagina Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, formațiune politică condusă de fostul președinte moldovean Vladimir Voronin.
Cazul de spionaj economic împotriva României, cu reverberații în zona diplomatică, a fost prezentat și-n paginile cotidianului Evenimentul Zilei, în câteva numere din lunile mai şi octombrie 1996. Ceva mai recent, speța a fost reamintită într-un material semnat Sergiu Praporșcic, preluat de portalul Ziariști Online de la Flux Moldova.
În urma anchetei din 1996 avea să se afle că mai mulți angajați din organigrama societății noastre naționale a petrolului se aflau pe ștatul de plată al oligarhului Anatolie Stati, lucrând în favoarea grupului ASCOM, și mai puțin a statului român: Nicolae Tomescu, fost șef de secție la Upetrom, angajat de Anatolie Stati în cadrul ASCOM GRUP din Chișinău, sau Radu Istrătescu, directorul de import-export al Upetrom, care din februarie 1996 a fost detașat la Chișinău, devenind consultant al ASCOM.
După privatizarea PETROM cu austriecii de la OMV (2003), mai mulți foști angajați ai PETROM au ajuns să lucreze oficial tot pentru Anatolie Stati, în frunte cu Ion Popa, nimeni altul decât cel mai longeviv director general al PETROM (1992-2003).
Conform Profit.Ro înainte de 1989, Popa fusese director de producție în cadrul fostului minister comunist al petrolului, iar înainte de asta, în perioada 1985-1990 lucrase în offshore chiar la platformele petroliere marine din Marea Neagră, ale fostei Petromar, ca șef al platformei autoridicătoare „GLORIA.”
Și, după cum probabil știți deja, toate acestea unități aveau să treacă în 2005 în proprietatea lui Gabriel Valentin Comănescu. Informațiile sunt confirmate și de Ion Popa, pe pagina sa profesională de LinkedIn, pe care o puteți consulta.
Legat de evenimentele petrecute pe Aeroportul Otopeni, în bagajul inginerilor Dan Răzvan Socolescu și Vasile Dobre, ambii șefi de secție la Upetrom, au fost găsite atunci „instrucțiuni pentru reparații” ale unor instalații de foraj care aparțineau societății de stat Upetrom, cei doi fiind acuzați de „culegere și transmitere de informații cu caracter secret ori confidențial, prin orice mijloace în afara cadrului legal” în baza art. 20 Cod Penal (tentativă) raportat la art. 19 din Legea 51/1991 privind siguranța națională. Informațiile despre acest caz apar într-un raport al organizației APADOR-CH din 1998 și sunt încă DISPONIBILE AICI.
Cine a cumpărat forajul românescu?
Ei bine, exact în acest context, tânărul Valentin Gabriel din Constanța ajungea consultant în Turkmenistan (1997), și mai apoi angajat al grupului industrial ASCOM (1997-1999), patronat de Anatolie Stati.
Un an mai târziu, în 1998, în timp ce era angajat la ASCOM, același Gabriel Valentin Comănescu achiziționa de la statul român societatea de foraj petrolier FOSERCO, din Târgu Ocna.
Vă întrebați probabil dacă o cumpărase pentru el sau pentru altcineva? Având în vedere cele expuse anterior, vă lăsăm dumneavoastră privilegiul de a răspunde la această întrebare.
Cert este că, petrolul începuse să țâșnească la sondele lui Stati din Turkmenistan. Conform informațiilor oficiale, date publicității chiar de ASCOM, producția zilnică a demarat cu 2.885 de tone în ianuarie 1998, iar la finalul lunii mai 1998 atinsese 1 milion de tone petrol brut. Curgea petrolul, veneau și banii!
Iar la scurt timp, Gabriel Valentin Comănescu achiziționa și Aquafor, tot o companie de foraj, pentru ca în septembrie 2000 să urmeze Upetrom – sau perla coroanei viitorului grup administrat de micul mogul la Constanța. Și sperăm să nu vă mire, dar șirul coincidențelor nu se oprește aici.
Să ocolim energetic Rusia, în beneficiul unor ruși
Președinte al Consiliului de Administrație al FPS, în perioada 1998 – decembrie 2000, adică omul care și-a dat girul pentru privatizarea Upetrom cu firma lui Comănescu, era clujeanul Radu Ovidiu Sârbu, întâmplător, coinculpat în celebrul Dosarul Flota alături de Traian Băsescu (atunci ministru al transporturilor) și Călin Dragomir Marinescu (fost director al CNM Petromin). N-o spunem noi, ci așa susțin organele de anchetă, mai exact DNA structura centrală.
Și dacă tot am ajuns la “ai noștri” susnumiți, și la “Marea Neagră, nu e lac rusesc” pentru oricine își aruncă privirea pe harta lumii, devine limpede că moldoveanul Anatolie Stati dorea aprovizionarea Republicii Moldova cu produse petroliere din Turkmenistan, prin România, ocolind astfel Rusia. Aceasta a fost și „placa patriotică” servită Bucureștiului.
Însă petrolul nu putea fi scos de ASCOM fără implicarea directă a președintelui turkmen Niiazov, un dictator absolut dement, care-și rezervase pentru sine cele mai importante funcții din stat. Fie-i țărâna ușoară, Niiazov era simultan președinte, șef al guvernului, comandant suprem al armatei, conducea singurul partid politic autorizat să funcționeze, iar decretele sale aveau putere de lege în Turkmenistan.
Acestea fiind precizate, se înțelege că Anatolie Stati avea nevoie de o intrare puternică la palatul lui Niiazov din Așgabat, asta pentru ca petrolul turkmen să ajungă rafinat în Moldova, via România.
Încrengăturile sunt explicate chiar de fostul viceprim-ministrul al Republicii Moldova, Iurie Roșca, omul care, într-o conversație privată purtată cu ambasadorul american la Chișinău, avea să-i făcă diplomatului următoarea confesiune:
“Partidul Liberal este finanțat de grupul ASCOM, deținut de familia Stati, un apropiat al echipei Năstase-Iliescu din București.
Atunci când Lucinschi era președinte, Stati era un apropiat al președintelui, dar și al mafiei rusești. Anatol Şalaru este finul lui Stati, și a ocupat funcția de prim-ministru în primul parlament al Modovei, lider al Frontului Popular, iar din 1997 până în 2007 a fost vice-președinte al ASCOM.”
La momentul acestei discuții, Roșca ocupa funcția de viceprim-ministru în țara vecină, iar informațiile citate fac parte dintr-o cablogramă clasificată “confidențial” transmisă de ambasada SUA din Moldova către Departamentul de Stat, pe 23 decembrie 2008 – document dat publicității de organizația Wikileaks AICI.
Deci afaceristul Stati beneficia de susținerea fostului președinte moldovean Lucinschi, și reprezenta interesele economice ale unei părți din noua clasă politică instalată la Chișinău după 1990.
Este documentat istoric faptul că, Niiazov și Petru Lucinschi erau pionii lui Mihail Gorbaciov: Niiazov instalat de Gorbaciov șef peste Turkmenistan în 1985, iar Lucinschi „ales” în 1990 prim-secretar al CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească.
În plus, Petru Lucinschi făcea parte încă din tinerețe din cercul de apropiați al familiei Ceaușescu, iar după 1990 și-a continuat relațiile cu Bucureștiul prin Ion Iliescu, amândoi fiind discipoli de seamă ai filosofiei gorbacioviste.
Înlăturarea lui Gorbaciov de la putere, prin puciul din 19 – 21 august 1991 de la Moscova, avea să ducă la desființarea Uniunii Sovietice, entitate care și-a încetat existența în același an, pe 25 Decembrie.
Cu toate acestea, vechiul sistem de putere și influență și-a găsit șansa supraviețuirii prin Gazprom – companie organizată de Victor Cernomîrdin în 1989, prin comasarea tuturor entităților aflate sub umbrela fostului minister sovietic al gazelor.
Așa a devenit gazul noul instrument prin care Rusia să-și poată menține influența asupra fostelor state sovietice, și a Europei. Iar în paralel, biroul de conducere al Gazprom avea să suplinească, pentru o lungă perioadă de timp, lipsa de forță a Kremlinului.
Se declanșase o cursă nebună pentru acapararea a tot ceea ce însemna resurse de hidrocarburi, capacități de exploatare, rafinare și transport din Europa de Est și zona Caspică. Pentru că-n lipsa unei asemenea strategii era pusă sub semnul întrebării însăși existanța Rusiei așa cum o știm azi.
Iar dacă Iurie Roșca are dreptate, Gabriel Comănescu și Anatol Șalaru (finul lui Stati) au fost colegi la ASCOM, amândoi fiind vice-președinți ai companiei exact în aceeași perioadă, începând cu 1997.
Totodată, așa-numita „mafia rusească” menționată în 2008 de Roșca în dialogul său cu ambasadorul american, era mai degrabă compusă din noua oligarhie economică rusă, născută sub cabinetul președintelui Elțîn (1991-1999).
Prăbușirea fostului mare partid comunist prilejuise „dezghețul” grupurilor private de interese de la Moscova, care aveau să acapareze în următorii zece ani tot ce avea Rusia mai de preț în domeniul resurselor minerale. Și toate afacerile importante s-au învârtit în jurul Gazprom.
La jumătatea anilor ’90 era încă posibil să vinzi benzină și motorină Republicii Moldova, iar grupul Stati vedea oportunitatea, și mai cu seamă înțelegea că o asemenea breșă nu durează prea mult. De exemplu, aprovizionarea cu gaz fusese acaparată de alții, încă din 1992, când prin intermediul grupului privat ITERA, administrat de Igor Makarov, gazul din Turkmenistan și-a găsit drumul spre Chișinău.
