Dacă ar fi fost turc, Gheorghe Hagi avea statuie în fiecare oraș, un bulevard în Istanbul, un festival anual și o zi liberă națională. Dar pentru că e român, noi îl sărbătorim cum știm mai bine: cu miștouri despre cum vorbește, cu „analize” despre cum „n-a făcut nimic la națională” și cu o sfântă indiferență față de tot ce a construit după ce a agățat ghetele în cui.
Hagi, la Istanbul: legendă vie
În Turcia, Hagi e mai mult decât un fost fotbalist. Este „Comandantul”, „Marele Gheorghe”, „Imperatorul”. A fost jucătorul străin al secolului la Galatasaray, omul care le-a adus prima cupă europeană. Pe scurt, pentru turci e o figură națională. Au învățat să-l iubească, să-i scandeze numele, să-și învețe copiii cine a fost Hagi. În fiecare an, fanii Galatei îi aduc omagii, se fac documentare, ba chiar și generațiile tinere știu că un român le-a oferit cele mai mari nopți de glorie.
Hagi, în România: maimuțăreală și superioritate ieftină
În România, unde fiecare om cu internet se crede mai deștept decât campionii lumii, Hagi este motiv de glume. Oamenii nu se obosesc să-și amintească golul din ’94 cu Columbia, nu se gândesc că a fost căpitanul unei echipe care ne-a dus unde nu ne-a mai dus nimeni. Nu, la noi discuția se oprește la cum „nu vorbește corect românește”.
De parcă am avea vreo pleiadă de intelectuali fini în fotbal, de parcă oamenii care îl iau la mișto scriu romane sau au doctorate în filologie. Nu, dar „ia uite, mă, ce-a zis Hagi, ce agramat e!”. Că a construit cea mai bună academie de fotbal din România? Detalii. Că a crescut fotbaliști pe care naționala îi trimite acum să-și apere steagul? Mărunțișuri. Că a avut viziune și a investit în viitorul fotbalului românesc, fără să aștepte nimic de la stat? Da’ ce, noi avem timp să analizăm astea, când e mai ușor să dăm un share la un clip în care „Regele” se încurcă în cuvinte?
Fotbalul românesc, între nostalgie și ipocrizie
Ne place să ne plângem că nu mai avem jucători mari. Dar când cineva construiește ceva, când investește în copii, când pune umărul la viitorul acestui sport, noi suntem ocupați să-i numărăm greșelile de gramatică. Și-apoi ne întrebăm de ce nu mai avem valori. Păi poate pentru că în loc să-i respectăm, noi îi dărâmăm cu dispreț?
Până la urmă, România e țara în care doar morții sunt iubiți. Hagi încă respiră, încă muncește, încă mai crede în fotbalul românesc. Și asta e cea mai mare supărare a celor care nu vor decât să rămână pe margine și să facă mișto.
