Recent, președintele absent zece ani din țara pe care a condus-o ne-a anunțat marea favoare pe care ne-o face pe final de mandat: candidatura sa la funcția de secretar general al NATO.
Fără să ne întrebe și pe noi, românii, dacă îl susținem, Iohannis ne-a făcut totuși onoarea de a ne prezenta „pe ce se bazează”, vorba lui Moromete: „performanța României, experiența acumulată pe parcursul celor două mandate de președinte, înțelegerea profundă a provocărilor cu care se confruntă NATO, Europa și în special regiunea noastră și angajamentul meu ferm față de valorile NATO”.
Să le luăm pe rând: „performanța României” în ce, la ce, nu știm, știm doar că, în mandatele sale puterea de cumpărare a scăzut, românul de rând o duce mai rău, instituțiile statului sunt în continuare parazitate de pile-cunoștințe-relații, justiția a redevenit oarbă, la propriu, gradul de îndatorare a țării a crescut, la fel și mediocritatea, respectiv analfabetismul funcțional în instituțiile statului, lista „succesurilor” sale fiind mult mai lungă; „experiența acumulată pe parcursul celor două mandate de președinte” în stat degeaba, lux, topit banul public, excursii de stat lungi, extravagante și fără rezultat, citit de pe prompter, ar fi descrierea corectă; „înțelegerea profundă a provocărilor cu care se confruntă NATO, Europa și în special regiunea noastră” după zece ani pentru KWI este, probabil, subiect de examen pentru studenții de la Facultatea de Relații Internaționale încă din primul an de facultate; „angajamentul meu ferm față de valorile NATO” este ceva normal, face parte din fișa postului tuturor membrilor Alianței.
În concluzie, nimic ieșit din comun, nimic care să rupă gura târgului, același nimic care i-a caracterizat mandatele de președinte.
Așa cum era de așteptat, România a fost rapid împărțită în susținători – „patrioți și iubitori de țară” – și critici – „trădători, putiniști”. Sigur, este extraordinar ca în fruntea oricărei structuri internaționale să fie un român, doar că acel român trebuie să fie în primul rând OM, cu majuscule, iar lista calităților și competențelor ar putea începe cu: dreptcredincios, patriot, iubitor de neam și țară, capabil oricând să se jertfească pe sine pentru interesele națiunii, lider de stat inteligent, muncitor, empatic, ager, cu anvergură mondială și viziune pe măsură, cu valori și repere morale sănătoase.
România a mai avut reprezentanți la vârful Uniunii Europene și chiar al NATO, de pildă, pe comisarii europeni Dacian Cioloș și Corina Crețu, respectiv pe Mircea Geoană, ca secretar general adjunct al Alianței. Privind la activitatea lor, este greu de spus pentru cine a fost mai bine, dacă pentru ei sau pentru țară; însă privind la mandatele lui Iohannis este cât se poate de limpede pentru cine a fost mai bine, că pentru noi, cei mulți, sigur n-a fost.
Mândria sau bucuria de a avea „un român” la butoanele NATO se justifică doar în cazul cuiva care a demonstrat că merită să ajungă acolo, ori singurul lucru pe care actualul președinte a demonstrat că îl merită după cei zece ani de nimic este uitarea.
Este greu de crezut că în cancelariile occidentale nu se cunoaște „intensa și febrila” activitate pe care KWI a depus-o în interesul României și al românilor sau „competența” acestuia, însă poate chiar aceste „calități”, de care a dat dovadă în cei zece ani de mandat, îl califică pe „al nostru”, fie pentru funcția vizată declarativ, fie pentru cea care pare a fi țintită în realitate și care chiar i s-ar potrivi de minune, cea de Înalt Reprezentant al UE pentru Politică Externă și Politici de Securitate. Plimbări cât cuprinde, vorbe goale, frecat menta pe bani mulți, iată finalul ideal pentru inutilul nostru care, va (re)deveni inutilul lor.
