Recent, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a hotărât ca România să doneze Ucrainei unul din cele două sisteme antiaeriene Patriot aflate în dotare, din totalul celor șapte comandate Statelor Unite ale Americii pentru peste 3,9 miliarde de dolari. Dintre acestea, primul a fost livrat în anul 2020 și a devenit operațional în 2021, al doilea a ajuns în țară în 2022 și este funcțional începând cu acest an, iar celelalte două au fost recepționate în 2022 și 2023. Practic, România are astăzi în funcțiune un sistem, alte două în testare de acceptanță și recepție, și încă trei într-o așteptare care s-ar prelungi până după 2027, plus cel donat Ucrainei și care ar trebui recuperat de la „comanditar”.
Așadar, prin livrarea unuia dintre cele două sisteme funcționale, respectiv patru recepționate, România nu a rămas complet descoperită în fața unui atac al inamicului, oricare ar fi el. Poate să fie ceva mai vulnerabilă, dar această nouă stare de fapt nu ar trebui dramatizată pentru că protecția oferită de NATO este în continuare mai puternică decât orice agresiune militară externă. Cu toate acestea, decizia CSAT a stârnit vii controverse din cauza unei aparente opoziții manifestate de Ministerul Apărării Naționale, care ar fi elaborat chiar un raport negativ și care, conform lui Caragiale, este sublim, dar lipsește cu desăvârșire în format fizic și din spațiul public.
Cât timp doar se vorbește despre existența unei opinii separate a MApN, n-are sens să croșetăm pe marginea unor vorbe, ci putem trece direct la întrebarea care ne frământă: și-a respectat CSAT denumirea și a apărat țara, a protejat CSAT interesul național?
Răspunsul clar și fără echivoc este: DA!
De la începutul anului 2022 și până în prezent, indiferent de evoluția frontului, Ucraina rămâne țara invadată și Federația Rusă cea invadatoare. Acesta nu este doar un conflict armat fratricid, așa cum l-au descris unii analiști, ci este un război în toată regula, chiar dacă nu s-a extins pe tot teritoriul Ucrainei. În schimb, probleme cu furnizarea energiei electrice, a internetului, a apei potabile, a alimentelor de bază sunt peste tot, fără a aminti de zgomotul teribil produs de sirenele care anunță, periodic, că pericolul pândește din cer.
Atunci când trăiești în pace, nu simți, nu înțelegi, nu realizezi ce înseamnă toate acestea, însă atunci când ești acolo, într-o țară invadată, nu este nevoie să fii pe front sau în zonele direct bombardate pentru a simți efectele „live”, întrucât acestea se propagă, se resimt peste tot. Ucraina este o țară întreagă aflată în război cu o populație care, mai mult sau mai puțin, trăiește ororile războiului. Să ne amintim ce panică ne-a cuprins pe toți în ziua de 24 februarie 2022, câți români și-au făcut provizii în avans și, mai ales, câți s-au călcat pe picioare pentru pașapoarte. Ei bine, dacă noi, de la o distanță apreciabilă ne-am stresat, este limpede că cei mai mulți ucrainenii trăiesc și astăzi clipe teribile și duc un război, care ne este și nouă de folos și în care trebuie să fie susținuți.
Desigur, există și narativul opus, care susține că decizia CSAT a făcut din România o țintă principală pentru Putin, că Zelenski nu merită un asemenea ajutor pentru comportamentul statului ucrainean față de românii din Bucovina, în problema Bîstroe, a tranzitului de cereale sau pentru „fugarii” în mașini de lux și găzduiți de meleagurile mioritice.
Fiecare dintre aceste contraargumente își are partea sa de adevăr, doar că, în acest caz, decizia CSAT trebuie privită detașat, pentru a putea cuprinde întregul tablou de ansamblu; iar acesta ne arată că Ucraina este doar o piesă din puzzle-ul mai larg al expansionismului putinist, ce se vrea a fi moștenitorul al lui Petru cel Mare și împlinitorul controversatului său Testament în secolul XXI.
Dacă acest argument nu ajunge, atunci sângele sutelor de mii de români omorâți cel puțin după răpirea Basarabiei, Bucovinei și Herței, precum și după instalarea regimului comunist de la București, ar trebui facă diferența și să îi întoarcă la sentimente pur românești chiar și pe cei mai intimi susținători ai Federației Ruse.
România a fost și va fi o țintă pentru Moscova, poate nu cu tancul, dar sigur cu și prin anumiți oameni ai puterii. Teoretic, ar fi suficient să ne amintim de cei 10 ani petrecuți în siajul rusesc după anul 1989 pentru a înțelege cât de toxică este influența Federației Ruse și cât de departe trebuie ținuți de noi și de orice țară care le-a experimentat „prietenia”; iar dacă livrarea unui sistem Patriot îi va ține la ei acasă, atunci nu avem altceva de spus sau de făcut, decât: „să fie primit!”
