Am început să ne obișnuim cu Ro-Alert-urile, iar asta nu este bine, de fapt, este precum în povestea băiatului care a strigat „Lupul!”, la mișto, până când acesta chiar a venit și i-a risipit oile pentru că nimeni nu l-a mai crezut și nu i-a mai sărit în ajutor. Sigur, este de preferat să fii bâzâit chiar și în creierii nopții cu mesaje alarmante, fără ca acestea să devină realități tragice, decât în sens invers, adică să nu fii atenționat și să te trezești în cine știe ce nenorocire; numai că, și această bâzâială trebuie să aibă un sens, o logică minimală pentru a justifica salariile demnitarilor și funcționarilor din spatele sistemului, ce sunt plătite din banii celor alertați, dar și nervii șifonați ai celor care sunt mai sensibili de fel sau chiar le iau în serios. În ultimele două luni, cele mai multe mesaje Ro-Alert transmise pentru Dobrogea nu au îndeplinit niciuna dintre cele două condiții, fapt care, pe viitor, ar putea duce în derizoriu structura care se ocupă cu avertizarea și alarmarea populației în situații de urgență și ar bagateliza conceptul de Ro-Alert în sine.
Să luăm două exemple.
Primul, mesajul trimis la începutul lunii septembrie în jurul orei 3 dimineața, în care eram informați că, din cer, ar putea să cadă niscaiva obiecte vătămătoare. Unii s-au culcat la loc, alții s-au alarmat crezând că România chiar este ținta unui atac al Federației Ruse. Pentru aceștia din urmă somnul a revenit greu, poate chiar deloc, căci nu mai poți să dormi atunci când faci planton cu ochii la stele. Chiar și primii au rămas cu un semn de întrebare la care au căutat răspuns în primele ore ale dimineții, răspuns care le-a confirmat că întoarcerea pe partea cealaltă a fost decizia corectă. Într-un cuvânt, un stres inutil și stupid, atât prin conținut, cât și prin ora remiterii mesajului, o oră la care toți românii dorm iar pe stradă nu sunt prezente nici măcar mașinile de salubritate; deci, niciun pericol în cazul împricinat.
Al doilea, seria de mesaje trimise în preziua și noaptea în care România urma să fie lovită de inexistentul ciclon, Ashley. Evident, nu ne putem supăra pentru că nu ne-a „călcat” nici măcar o furtună mai puternică, dar nici nu se poate trece cu vederea lipsa de profesionalism și abundența de heirupism manifestate în toată splendoarea la niveluri extrem de importante ale statului român.
Desigur, la acestea putem adăuga și mesajele care ne anunță că vor cădea ploi abundente în timp ce plouă abundent, cu efect zero în zonele inundabile dacă autoritățile nu își vor fi făcut treaba până atunci. În fapt, după capacitatea de prevenție și de intervenție a instituțiilor statului, România are nevoie de două tipuri de Ro-Alert: unul, pentru acestea, emis cu minimum 72 de ore înainte, al doilea, pentru românii expuși riscurilor, trimis cu minimum 24 de ore înainte, al doilea fiind necesar doar pentru că primul, în cele mai multe cazuri, este degeaba.
Din păcate, încă mai trăim în țara în care până nu se întâmplă, nu credem, atât ca autorități, cât și ca cetățeni, însă pe ultimii nu îi poți stresa la infinit cu mesaje panicarde doar pentru că oficialii sunt mai tot timpul prinși pe picior greșit și trebuie, cumva, să se spele pe mâini.
Prin abundența de mesaje Ro-Alert, cei responsabili cu stresul nostru vor să ne arate că muncesc zi și noapte, că își merită salariile, că dacă se întâmplă ceva, ei și-au făcut treaba și noi suntem de vină pentru că nu am ascultat, iar dacă nu se întâmplă, „paza bună trece primejdia rea”; doar că nu poți să bâjbâi la infinit mizând pe bunul simț și înțelegerea oamenilor. Vine un moment când trebuie să și răspunzi, iar ideal este ca acel moment să fie acum, când alergi după cai verzi pe pereți, decât atunci când, Doamne, ferește, calul verde este o rachetă Kinjal.
P.S. Ultima ispravă a autorităților responsabile este „alerta” din 17 octombrie, atunci când mai multe avioane de luptă au plecat în urmărirea unui ceva, pe care nu l-au văzut decât pe radar și pe care l-au și pierdut ulterior; evident, populația a fost, din nou, sfătuită să stea la adăpost. Nimeni nu știe ce a fost și nici măcar dacă a fost. Noi am rămas cu panica, nervii și lehamitea, ei cu satisfacția datoriei împlinite care ar trebui să se materializeze prin scuze publice. Cel puțin.