Era o vreme când bărbatul era bărbat, femeia era femeie, iar lumea era normală. Existau și derapaje, adică homosexuali și bărbați care nu se regăseau în pielea lor și se costumau în femei, celebrele drag queens, dar acestea erau izolate și, de regulă, se întâmplau în cercuri restrânse, în cluburi tematice, la petreceri deochiate sau în spatele ușilor închise. În general, lumea normală le accepta și tolera existența, însă nu accepta și nu tolera expunerea publică a unor comportamente nefirești care, de cele mai multe ori, sfidau limitele decenței și ale bunului simț. Într-un cuvânt, lumea nu accepta ca anormalul să devină normal, adică bărbatul să poarte fustă, dres și pantofi cu toc pe stradă, femeia să aibă barbă, păr pe piept și organe genitale masculine, cuplurile homosexuale să se manifeste fără restricții și inhibiții, bărbatul să devină sau să se identifice cu femeia, și invers, inclusiv la toaletă. Lumea ținea la cum era ea, știind de la cei de dinainte că așa arată normalul, că aceasta este legea firii de la Facerea primilor doi oameni, Adam și Eva, bărbat și femeie.
Cam pe atunci se năștea Alain Delon, mai exact în anul 1935.
Perioada interbelică a fost una a eleganței prin definiție, timpul costumului cu cravată și batistă, al rochiilor lungi, pălăriilor deopotrivă masculine și feminine, pantofilor făcuți în fiecare zi, precum și al altor accesorii care scoteau în evidență cele două genuri, fără ca acestea să se amestece în vreun fel și în vreo secundă.
Fără a fi vreun Rambo, Bruce Lee sau Terminator al vremurilor sale, Alain Delon a fost un etalon al frumuseții masculine, care emana șarm, mister, magnetism și, nu în ultimul rând, bărbăție prin toți porii. Femeile îl adulau, până și bărbații îl admirau, însă nu în sensul stricat al zilelor noastre, ci cu respectul pe care un muritor de rând îl nutrea pentru un fel de Adonis în carne și oase.
Tocmai pentru că a trăit din plin în lumea normală, fiind, la rândul lui, un bărbat normal, Alain Delon și-a permis să tragă mai multe semnale de alarmă și să se întrebe, îngrijorat, „încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și normalității?”. Bineînțeles că nu a scăpat de critica propovăduitorilor ideologiei progresiste, care l-au și sabotat pe unde au putut, însă mare rău nu i-au mai putut face. Era prea sus pentru ei, niște pigmei, ce-i drept, veninoși, dar niște pigmei.
Delon a făcut declarația cu pricina în anul 2019, cu cinci ani înainte ca un alt artist să îi ofere un răspuns, indirect, de pe scena Untold.
Sam Smith, pentru că despre el este vorba, s-a născut în anul 1992, la 57 de ani distanță de sex-simbolul european francez. Comparativ cu 2024, anul în care artistul britanic a concertat în România, până și cel nașterii sale pare a fi unul normal, ce-i drept, cu ceva mai multă expunere a mesajelor și comportamentelor de tip LGBT, dar tot dominată de bărbații-bărbați și femeile-femei, an încă înscris în acel firesc netulburat de mizeria progresistă, de curentul woke.
Când s-a lansat cu Stay With Me, judecând după voce, aspectul care nu lăsa urme de îndoieli în privința masculinității sale și piesa care suna foarte bine, Sam Smith lăsa impresia că va continua linia artiștilor de succes, bărbați fără deviații fundamentale.
Ce s-a întâmplat pe acest drum doar Smith știe, cert este însă că, în doar câțiva ani, din el doar vocea a rămas neschimbată.
Declarat ca non-binar, adică nici bărbat, nici femeie, show-urile artistului britanic sunt precum identitatea sa sexuală, adică o amestecătură grotescă între genuri. Dacă ar fi fost doar atât, poate că le-am fi putut înscrie exclusiv în linia aiuritoare în care involuează omenirea; din păcate însă, acestea sunt mult mai mult. Concret, sunt și propagandă demonică în toată regula. Cel puțin, așa s-a văzut de la Untold, acolo unde pe lângă etalarea reminiscențelor sale masculine în vestimentații feminine, Sam Smith a ținut să se prezinte și costumat în diavol.
Sigur, unii ar putea spune că artistul a jucat un rol, că spectacolele sale țintesc controversa tocmai pentru a atrage atenția și, indirect, a-i crește vânzările. Da, este posibil să caute și scandalul, însă prin tot ce face și prin tot ce spune în fața zecilor de mii de spectatori Sam Smith transmite un mesaj care prefațează lumea nouă, lumea în care bărbaților nu le este rușine să devină femei, și nici invers, în care Dumnezeu este înlocuit cu opusul Său. Acesta din urmă care nu este nici pe departe un personaj fictiv, întruchipat de Sam Smith; dimpotrivă, este ucigătorul de oameni, după cum a fost numit de Însuși Fiul lui Dumnezeu, astăzi reprofilat mai mult în ucigător de suflete și mai puțin de trupuri.
Alain Delon și Sam Smith au venit la o distanță de aproximativ jumătate de secol; mult, puțin, este greu de estimat. Mult mai ușor de evaluat este viitorul cu lumea care va evolua în același ritm și sens, cu masele care doar strâmbă din nas fără a lua atitudine fermă împotriva siluirii legilor firii și hulirii lui Dumnezeu, cu liderii lumii care se pleacă diavolului prin însușirea ideologiei progresiste. Este un viitor pe care parcă îți dorești să nu îl prinzi, și poate chiar așa va fi, însă copiii îl vor prinde. De aceea, dacă nu pentru noi, care am trecut de prima jumătate a vieții, atunci pentru ei trebuie să ne asigurăm în timpul pe care îl mai avem la dispoziție că lumea care vine va avea cât mai mult din Alain Delon și cât mai puțin din Sam Smith.
În concluzie, să-l ascultăm pe francez: „Oameni, fiți vigilenți, vi se trage preșul de sub picioare, vi se ia și ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită!”
Și să acționăm!
