Probabil că ați văzut filmul „Talentatul domn Ripley”, cu Matt Damon, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Cate Blanchett și Phillip Seymour în rolurile principale. Foarte pe scurt, Tom Ripley (Matt Damon) devine atât de fascinat de personalitatea lui Dickie Greenleaf (Jude Law) încât îi va lua acestuia viața, la propriu și la figurat, pentru a-i trăi viața. Cu mult talent, de unde îi vine și calificativul, va alterna perioadele în care era el cu cele în care să dădea drept Dickie. Va reuși să păcălească multă lume sau, după caz, să îi elimine pe cei care începuseră să-și dea seama de grozăvie; într-un cuvânt, Tom Ripley își va transforma viața într-un rol, pe care însă nu ar fi trebuit să îl poată interpreta niciodată.
Cam așa este și domnul Răzvan Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal. Fără a avea înclinațiile psihotice ale eroului principal al filmului regizat de Anthony Minghella, Burleanu interpretează din ce în ce mai bine rolul de șef al FRF, poziție în care, în mod normal, nu ar fi trebuit să ajungă și pe care a câștigat-o în 2014 cu sprijinul nemijlocit al Sistemului.
Evident, probele apartenenței la Sistem sunt indirecte, însă cine are ochi să vadă în spatele calităților sale de absolvent al Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative (SNSPA), al Universității Naționale de Apărare „Carol I”, de fost consilier la Departamentul Minorități al Administrației Prezidențiale și de personaj decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Național Serviciul Credincios, în grad de cavaler, când avea doar 25 de ani (!), înțelege că peste șeful FRF se află aceeași mână lungă care protejează, mișcă și așază doar anumite persoane în anumite funcții cheie ale statului român, întocmai ca pe o tablă de șah.
Cu talentatul domn Burleanu la conducerea Federației, naționala de fotbal a României a schimbat patru antrenori, pe Anghel Iordănescu în 2016, Cristoph Daum, Dumnezeu să-l ierte, în 2017, Cosmin Contra în 2019 și Mirel Rădoi în 2021, a ratat prezența la două turnee finale ale Campionatului Mondial (2018, 2022) și la un Campionat European (2020), dar a și bifat participarea la turneele finale europene din 2016 și 2024.
Privind la acest palmares strict prin prisma reconstrucției echipei naționale se poate spune că și președintele FRF și-a interpretat rolul cu talent, nu departe de „calitățile” lui Ripley.
În ce a constat talentul domnului Burleanu?
În abilitatea machiavelică de a-și conserva poziția pentru încă două mandate, de a simți și de a nu rata oportunitățile de consolidare a regimului de autoritate personală. De pildă, în anul 2018, atunci când nu avea niciun rezultat iar lumea fotbalului era exasperată de infatuarea și habarnismul pe care le masca în beția de cuvinte pe care o gestionează magistral, atunci când a avut cel mai puternic contracandidat posibil în persoana lui Ionuț Lupescu, Burleanu și-a betonat poziția câștigând din primul tur niște alegeri pe care mulți i le treceau în cont ca pierdute înainte de numărarea voturilor. Acest fapt nu s-a petrecut pentru că ar fi fost mai bun, ci pentru că a fost mult mai „talentat” în stabilirea structurii electorilor și a organizării alegerilor, abilități Sistemice.
În 2022, atunci când lucrurile nu stăteau mai bine decât în 2018, șeful FRF a intrat în istoria Federației ca reales „la al doilea congres”, prin vot deschis, în unanimitate, precum Nicolae Ceaușescu, poate și pentru că nimeni nu a mai dorit să lupte cu protejatul Sistemului. Doi ani mai târziu, transfigurat la meciurile cu Kosovo, Israel și Belarus din deplasare, talentatului domn Burleanu i-a ieșit totuși pasența cu Edward Iordănescu pe banca tehnică: o calificare spectaculoasă la turneul final din Germania și o ieșire istorică din grupe, ambele de pe prima poziție. Chiar dacă meritul său este terțiar, după grupa accesibilă și jocul rezultatelor, cele două calificări îi sunt suficiente pentru a fi reales în 2026; numai că șeful FRF nu a vrut să riște absolut nimic și a plusat cu o abilitate care mai poate fi întâlnită doar la politicienii pur sânge.
După demisia deșteaptă a lui Iordănescu jr., care a ales să iasă din lumina reflectoarelor în plină glorie fără a risca alte înjurături din pricina unei potențiale necalificări la Mondiale, talentatul domn Burleanu a făcut două gesturi, repet, de politician de rasă. Mai întâi l-a curtat, oficial, pe Regele Generației de Aur, Gheorghe Hagi; apoi, după refuzul acestuia, a reușit să-l convingă pe cel mai titrat antrenor român al tuturor timpurilor, Mircea Lucescu, să preia și să ducă naționala de fotbal la viitorul Campionat Mondial, în contextul în care, Lupescu a venit cu Lucescu de mână la alegerile din 2018.
Din secunda în care nea Mircea a spus da, Burleanu s-a așezat într-o poziție win-win: în cazul în care România va privi de acasă al treilea Mondial consecutiv, va ridica senin din umeri și va arăta către cel mai bun antrenor din istorie, al cărui nume și palmares vor atenua șocul necalificării și nu îi vor diminua șansele la un nou mandat. În celălalt caz, laurii vor ajunge și pe capul șefului FRF care va rămâne cât „va vrea mușchii lui” în fruntea Federației; sau până când Sistemul îl va reasigna unde are nevoie și unde poate să se descurce tot cu talent, de ce nu chiar în politică, acolo unde chiar ar fi ca peștele în apă.
