Mi-am propus să scriu despre SARS supranumit “vărul cel mare al celebrului SARS-Cov-2” așa cum este mai cunoscut azi, după ce boala pe care o generează noul Coronavirus a speriat întreaga planetă.
Spre uimirea mea, nimeni n-a făcut până acum o comparație absolut necesară între modul de manifestare și răspânidire al SARS-Cov-1 și noul SARS-Cov-2, nici factorii responsabili din domeniul sănătății, și nici cei din mediul academic. Poate că n-au văzut relevanța unei astfel de analize, dar mie mi-a oferit destul de multe elemente, zic eu esențiale, pentru înțelegerea actualei crize sanitare
SARS-Cov-1 este prima boală infecțioasă mortală a secolului 21. A izbucnit în provincia chineză Guangdong, în noiembrie 2002, și până la data de 7 august 2003 boala se răspândise deja în 29 de state și 3 regiuni, totalizând 8422 de persoane infectate, dintre care 916 au și decedat.
Primul semnal privind aparția acestei noi boli a fost tras de Organizația Mondială a Sănătății, pe 12 martie 2003, iar după trei zile, tot cei de la OMS aveau s-o denumească “Sindromul Respirator Acut Sever” sau SARS.
Cele mai afectate state au fost atunci China continentală, Hong Kong, Taiwan și Singapore, iar ca zone, provincia chineză Guangdong, Beijing, Shanxi și provincia autonomă Mongolia Interioară.
Dacă manifestările generale au putut fi observate destul de ușor la nivel clinic, nimeni nu știa totuși ce anume le provoacă. S-a bănuit că este vorba despre un virus, situație în care Organizația Mondială a Sănătății a pus la punct o rețea de cooperare și cercetare, pentru a identifica agentul patogen din spatele SARS. Eforturile n-au fost în zadar.
La câteva săptămâni după ce boala lovise deja Hong Kong-ul, oamenii de știință de pe insulă aveau să-ți dea seama că SARS este provocat de o nouă tulpină de Coronavirus:
“Acest virus este foarte contagios și poate fi mortal. Angajații din sistemul de sănătate sunt cei mai expuși riscului de infectare. Mecanismul exact de transmitere este încă incert, dar se pare că virusul se transmite prin contactul apropiat dintre persoane, prin intermediul picăturilor de salivă.
Este puțin probabil ca o persoană să se infecteze atunci când se află în proximitatea unei persoane deja infectate, deoarece virusul nu pare să se transmită aerian; totuși, acesta poate supraviețui pe diverse obiecte, precum clanța ușii ori butoanele liftului, pentru mai mult de 24 de ore.
Prin urmare este posibilă contaminarea prin atingerea unor obiecte de genul acesta.
Purtarea măștii și spălatul insisten al mâinilor cu săpun sunt recomandate ca măsuri de precauție. N-au fost raportate situații de infectare prin intermediul unor mărfuri contaminate.
Toate aceste caracteristici ale virusului sugerează că izolarea eficientă a persoanelor infectate, și ținerea în carantină a contacților direcți, reprezintă măsuri cheie în vederea limitării răspândirii acestei boli.”
Vă sună cunoscut? Ei bine, asta scriau profesorii de la Universitatea din Hong Kong într-un articol științific, publicat în 2004.
Din punctul meu de vedere, merită subliniate următoarele doua aspecte:
În primul rând se face distincția foarte clară între transmitere aeriană și transmitere prin intermediul picăturilor de salivă. Cele două situații sunt definite separat în literatura de specialitate, și este de reținut că SARS se poate transmite prin picături de salivă, și nu prin intermediul unor particule uscate aflate în suspensie.
“Calea aeriană” este limitată de distanța până la care pot ajunge în chip natural picăturile de salivă, iar acestea, sub efectul gravitației au tendința firească de a se prăbuși.
Înțelegem astfel de ce, imediat după declanșarea pandemiei din 2020, chinezii s-au apucat să-și spele arterele de circulație pietonală cu subtanțe dezinfectante. Știau foarte bine că acest virus nu prea rămâne în aer, ci se găsește mai mult la nivelul solului.
Al doilea aspect este legat de faptul că, așa cum se observă, încă din 2004 cercetătorii din Hong Kong susțineau că purtarea măștii reprezintă o bună metodă de protecție împotriva infectării cu SARS.
Cu toate acestea, la debutul pandemiei de SARS-Cov-2 din 2020, purtarea măștii a fost supusă îndoielii de reprezentații OMS, care ne-au transmis că nu este necesară masca dacă nu avem simptome de boală.
OMS a revenit ulterior, pentru a ne demonstra probabil cât de puțină încredere merită să avem în această instituție, care s-a gândit să ne dezinformare sub pretextul stocului limitat de măști care n-ar fi ajuns personalului medical dacă toți ne-am fi cumpărat câte una.
M-am întrebat și atunci, mă întreb și azi, cum de și-au permis să facă un asemenea joc cinic?
N-au fost oare suficienți cei 17 ani trecuți de la apariția SARS, pentru ca specialiștii OMS și infecționiștii să înțeleagă măcar aceste elemente esențiale privind modul de transmitere și medotele de prevenție?
Ezitările și bâlbâielile organizațiilor specializate în combaterea răspândirii bolilor infecțioase, de la debutul pandemiei de anul acesta, în funte cu OMS, reprezintă un comportament instituțional impardonabil.
Aparțilia și răspândirea SARS
După cum aminteam, SARS a fost detectat pentru prima dată în noiembrie 2002, în orașul Foshan, situat în apropierea metrolpolei Guangzho, provincia chineză Guangdong.
În februarie 2003, noul virus și-a făcut simțită prezența în regiunea metropolitană Delta Râului Pearl – o zonă joasă, unde râul se varsă în Marea Chinei de Sud.
Ca și la izbucnirea pandemiei de anul acesta, și atunci, ministerul chinez al sănătății a informat cu întârziere Organizația Mondială a Sănătății despre această nouă boală, undeva pe la jumătatea lunii februarie 2003, și doar după ce 305 persoane din provincia Guangdong fuseseră deja infectate.
Raportarea chinezilor vorbea în prima fază de o “pneumonie atipică” dar se susținea că răspânidrea bolii este sub control.
Presa locală a speculat totuși pe margine izbucnirii unei pandemii în zona deltei Râului Pearl, iar informația s-a viralizat prin intermediul mesajelor text între posesorii de telefoane mobile.
Totodată, cei din Hong Kong au fost alertați de faptul că, pe continent, la granița cu China, oamenii se aprovizionau în disperare cu medicamente pe bază de plante. Fiecare încerca să-și găsească leacul pentru această nouă boală, iar medicina tradițională chineză era considerată de mulți ultimul refugiu în fața morții.
Din pricina secretomaniei menținute de chinezi, și a faptului că OMS a emis altera globală tocmai pe 15 martie, autoritățile din Hong Kong au fost luate prin surprindere atunci când SARS le-a ajuns pe teritoriu.
Un medic chinez a infectat Hong Kong-ul și jumătate de planetă
Astfel, un medic chinez din Guangzhou, care trata la momentul respectiv pacienți cu noua pneumonie atipică, s-a cazat pe 21 februarie 2003 în camera 911 a hotelului Metropole din Hong Kong.
El urma să participe la o nuntă, și n-a stat decât o singură noapte, suficient însă pentru a infecta și alți turiști aflați în hotel.
Deoarece se simțea foarte rău, doctorul s-a prezentat în ziua următoare la un spital din Hong Kong, unde a comunicat personalului medical că este “forte infecțios.” Pentru că n-au știut exact cum să-l trateze, chinezul a și decedat în scurt timp.
În urma anchetei epidemiologice au fost depistate încă 10 persoane infectate de doctorul chinez, toate cazate la același etaj al hotelului Metropole, care aveau să răspândească boala mai departe în Vietnam, Singapore și Toronto.
Printre cei infectați s-a aflat și un angajat al eroportului, care a dezvoltat simptome de SARS pe 24 februarie, dar s-a internat la Spitalul “Prince of Wales” din Hong Kong tocmai pe 4 martie, fără să știe de ce boală suferă.
Pentru că nimeni n-a realizat cât de contagioasă este boala acestuia, în spital au mai fost infectate încă 100 de persoane: pacienți, vizitatori, personal medical (doctori și asistente). În fața acestei situații fără ieșire, serviciul de primiri urgențe al unității spitalicești și-a suspendat temporar activitatea.
Cu alte cuvinte managementul unei astfel de crize trebuie să înceapă cu pregătirea sistemului sanitar, prin aplicarea de proceduri foarte clare. S-a întâmplat așa ceva la noi? Au fost spitalele pregătite? Sunt aproape sigur că oricare dintre dumneavoastră ar fi avut aceste informații în luna martie, s-ar fi descurcat mai bine în gestionarea crizei.
Mai departe, la mijlocul lunii martie 2003, autoritățile din Hong Kong au informat că răspânirea noului virus a fost limitată la câteva spitale, și nu există transmitere comunitară.
Din aceste motive n-au fost adoptate niciun fel de măsuri speciale, ca de exemplu închiderea spitalului Prince of Wales, iar boala a continuat să se răspândească pe tăcute.
Mai departe, pe 29 martie, dintre cei 45 de pacienți internați cu SARS, 22 poroveneau din același complex rezidențial, denumit Amoy Gardens, acolo unde virusul se răspândise printre locatari.
În ziua următoare, 36 de noi infectați proveneau tot de la ansambulul Amoy Gardens, locul în care, în total, 213 persoane contactaseră boala.
Ancheta epidemiologică avea să demonstreze că 107 dintre cei 213 locatari infectați locuiau în Blocul E al complexului, în apartamente orientate pe verticală aproximativ unul deasupra celuilalt.
Evident, situația le-a dat de gândit autorităților, care au suspectat imediat că virusul s-ar fi putut răspândi prin sistemul de ventilație al clădirii. Lucrurile au rămas însă neclare din acest punct de vedere.
În disperare de cauză, Departamentul Sănătății din Hong Kong a încercat să bage în izolare întregul Bloc E, dar atunci când polițiștii au ajuns la fața locului n-au mai găsit pe nimeni. Toți locatarii aflaseră deja din mass-media despre infectările din complexul în care locuiau, și preferaseră s-o șteargă englezește.
Din acel moment a devenit clar pentru toată lumea că noul virus avea deja o răspândire comunitară, fiind greu de controlat.
De teamă că boala ar putea răpune întregul oraș, cetățenii au fost sfătuiți să poarte măști de protecție și să se spele des pe mâini. Totodată s-a trecut la dezinfectarea zonelor publice de mai multe ori pe zi, iar oamenii evitau locurile aglomerate – fără să existe o directivă specială în sensul acesta.
Contacții direcți ai persoanelor confirmate cu SARS au fost rugați să rămână în autoizolare pentru maxim 10 zile, în timp ce autoritățile le-au asigurat cele necesare traiului.
Poliția trebuia să verifice periodic dacă aceștia respectă izolarea, iar cei care au ales să nu respecte cerințele au fost dojeniți cu scrisori de avertisment.
Din data de 29 martie 2003, pe toate aeroporturile s-a încercat identificarea indivizilor care prezintă simptomele SARS, prin completarea unei declarații de sănătate și scanarea temperaturii la sosire.
Astfel, de la jumătatea lunii aprilie și până pe 7 septembrie 2003, au fost trimise către spitale 83 de persoane, dintre care, mai târziu, doar două au fost confirmate cu SARS.
Când în final s-a putut trage linie, în Hong Kong au fost contabilizate 1.755 de infectări cu SARS, care reprezintă 20.8% din cele 8422 de cazuri descoperite la nivel mondial în perioada 2002-2003.
Un alt aspect de subliniat este faptul că, din cele 1755 de cazuri din Hong Kong, 386 (21,99 %) au fost în rândul personalului medical, iar 321 (18,29 %) proveneau din acel complex rezidențial parțial închis de autorități.
Aceste date au demonstrat că virusul acționează social, în clustere, prin contactul direct cu o persoană infectată, și că unitățile spitalicești sunt zone cu risc epidemiologic foarte ridicat.
Rata mortalității în Hong Kong, calculată prin împărțirea numărului total al deceselor la numărul celor infectați, până la finalul pandemiei (30 Iunie 2003), s-a ridicat la 17%.
Prin comparație, în sezonul 2002, în Hong Kong nu mai puțin de 13.480 de persoane făcuseră pneumonie, iar rata mortalității la această boală fusese de 17,5%.
Legat de SARS, rata mortalității în rândul tinerilor (sub 44 de ani) a fost foarte scăzută, majoritatea victimelor fiind persoane de peste 65 de ani, care aveau și alte boli cronice.
Dintre cei 299 de pacienți SARS din Hong Kong care au decedat, 191 erau de 65 de ani sau peste, iar dintre aceștia, 158 aveau comorbidități.
În final, la nivel modial, mortalitatea SARS a fost de 11%, chiar dacă în Hong Kong boala a făcut mai multe victime.
Țin să precizez că toate cifrele și informațiile statistice menționate anterior au fost publicate de “Comitetului de Expertiză SARS 2003” din Hong Kong.
Unde a dispărut SARS?
Definitoriu pentru universul microbilogic din jurul nostru este tocmai lipsa predictibilității. Iar cazul SARS este cât se poate de elocvent din această perspectivă.
După un an și jumătate de la descoperirea bolii, SARS Cov-1 nu s-a mai transmis între oameni. De ce? Nu se știe nici până-n ziua de azi. Pur și simplu a dispărut!
Dintr-o altă perspectivă, evident că nu putem susține că un virus dispare peste noapte. Cel mai probabil nu s-a mai transmis la om, dar a rămas undeva în natură gata să erupă din nou, și poate într-o nouă formă. Chiar și aceasta ipoteză rămâne doar o simplă speculație, iar întrebarea unde a dispărut SARS este încă deschisă.
Ca o ultimă mențiune, la capitolul “incidente interesante” vreau să amintesc dispariția în aprilie 2014, din Institutul Pasteur din Paris, a peste 2000 de flacoane care conțineau fragmente de virus SARS. Informația a fost dată publicității chiar de conducerea institutului, care a insistat atunci că acest furt “nu pune în pericol” sănătatea publică.” Vă întrebați probabil dacă flacoanele s-au mai găsit? Nu, nu le-a mai găsit nimeni.