Atunci când pășiți în Parcul Tăbăcăriei, e bine să știți că ceea ce vedeți în jur a fost realizat de-a lungul ultimului secol, cu oscilații între dezvoltare ambițioasă, neglijență cronică și tentative repetate de salvare.
Astfel, de mai bine de 100 de ani, lacul și parcul au urmat îndeaproape evoluția societății noastre și creionează, într-un mod aproape simbolic, destinul urban al Constanței.
Lacul Tăbăcăriei a căpătat pentru prima dată o funcție utilitară în anul 1903, atunci când primarul Cristea Georgescu a decis să-l folosească drept sursă pentru alimentarea cu apă a orașului. În acest scop, s-a semnat o convenție între Primărie și Căile Ferate Române, proiectul fiind realizat de inginerul Virgil Ionescu, iar lucrările executate de compania „Campagne Générale de Conduites d’Eau” din Liège. Înființată în 1853, această societate belgiano-franceză a funcționat până în 1998, istoria ei fiind preluată de actualul grup francez Veolia (cei care dețin Apa Nova București).
Practic, în lac a fost montată o stație de pompare, apa fiind extrasă în niște cisterne și transportată mai departe în oraș. Nu era, așadar, vorba despre o aducțiune de apă, așa cum s-ar putea crede, motiv pentru care Primăria era obligată să colaboreze cu cei de la Căile Ferate.
De la haite de lupi la planuri de urbanizare
La momentul respectiv, împrejurimile lacului nu erau la fel de prietenoase cum le vedem noi astăzi. Limita urbanizată era reprezentată de cartierul Anadolchioi, dincolo de care începea o zonă pustie, bănuită adesea de haite de lupi:
„Astă-noapte, o haită numeroasă de lupi și-a făcut apariția în marginea Anadolchioiului. Paznicii din sat au descărcat câteva focuri de armă asupra fiarelor, care s-au îndreptat spre lacul Tăbăcăriei, pe care probabil l-au traversat, acesta fiind înghețat”, titra ziarul local Dacia, în numărul de miercuri, 20 ianuarie 1926.
Acesta este nivelul de la care s-a pornit.
Patru ani mai târziu, administrația locală lansa Programul Edilitar 1930–1933, care urmărea să transforme Mamaia într-o stațiune balneară, legată de oraș printr-un parc amenajat în jurul lacului Tăbăcăriei:
„În conformitate cu organizarea Cazinoului din anul I, se va moderniza Mamaia, legându-se cu municipiul printr-un parc frumos plantat. Odată cu aceasta, se vor termina și lucrările de amenajare ale bulevardului Regina Maria”, informa ziarul Dacia, pe 11 martie 1930.
De fapt, acest așa-zis program edilitar era mai degrabă unul electoral, promis constănțenilor de politicienii liberali, clasa noastră politică având, și atunci, cam aceleași năravuri ca și acum, promiteau mult și făceau puțin.
Un parc în trei trepte, perfect aliniat cu lacul Tăbăcăriei
Deși 1930 rămâne, indubitabil, anul nașterii ideii unui parc în jurul lacului Tăbăcăriei, primii pași importanți în această direcție au fost făcuți abia după instaurarea republicii și a regimului comunist.
Astfel, la începutul anului 1960, Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Proiectarea Construcțiilor Constanța (D.S.A.P.C.), condusă de arhitectul Gheorghe Dumitrașcu, pune bazele proiectului denumit „parc de cultură și odihnă.”
Total diferit față de actuala configurație, noul parc începea de la Fântâna Dragonilor, înconjura Complexul Sportiv (viitorul club al elevilor), inclusiv Stadionul 1 Mai, și continua în coborâre spre lac, unde se unea cu actualul parc al Tăbăcăriei.
Compoziția peisagistică a fost influențată de relieful existent, arhitecții fiind nevoiți să valorifice denivelările accentuate ale terenului, în pantă ușoară spre lac. Aceste variații au fost exploatate într-un mod ingenios: Complexul Stadion (1 Mai) a fost centrat pe axa imaginară a lacului Tăbăcăriei, iar întregul ansamblu a fost organizat pe trei trepte:
Pe prima, cea mai înaltă, se afla Stadionul 1 Mai, având cap de perspectivă Fântâna Dragonilor.
Urma Complexul Sportiv, amplasat în coborâre, cu diverse terenuri și spații de recreere, organizat simetric de-a lungul unui drum de acces cu două sensuri, separate prin aliniamente verzi.
Acest drum cobora dinspre complex, traversa Strada Soveja și pătrundea în Parcul Tăbăcăriei, printr-o zonă special amenajată – locul unde astăzi se află Gravity Park.
La nivelul inferior al compoziției, a fost amenajată o promenadă cu spații verzi irigate, grupuri statuare, alei și bănci, iar la mal, un debarcader pentru ambarcațiuni de agrement.
Din păcate, aceste amenajări nu mai există astăzi, dar ne-au rămas imortalizate în fotografia de mai sus.
De la înălțimea peluzei sudice a stadionului, se puteau vedea oglinda apei și debarcaderul, totul fiind aliniat perfect pe axa centrală a lacului Tăbăcăriei, păstrată cu o rigoare aproape sacră.
Stadionul 1 Mai, o arenă monumentală din piatră masivă
La momentul construirii, acest stadion era unul dintre cele mai mari din țară, fiind realizat exclusiv din piatră masivă, amintind parcă de marile arene și amfiteatre antice. Ca material de bază s-a folosit piatră calcaroasă șlefuită, provenită din carierele Codru și Canara.
Stadionul avea o formă aproape elipsoidală, cu o perspectivă larg deschisă spre lacul Tăbăcăriei, viitorul parc constituind, împreună cu lacul, o veritabilă „fabrică de oxigen” pentru arenă.
În mod cu totul deosebit, așa cum am mai menționat, stadionul a fost orientat pe axa imaginară centrală a lacului. Practic, dacă am trasa o linie dreaptă, longitudinală, pornind de la Fântâna Dragonilor peste stadion, aceasta s-ar suprapune perfect cu axa centrală a lacului Tăbăcăriei – după cum se poate observa și în simularea de mai jos.
Tribunele și peluzele erau înconjurate de ziduri masive, cu scări interioare largi, formate din treptele și contratreptele gradenelor, care permiteau evacuarea stadionului în doar câteva minute, cu degajare rapidă spre străzile laterale.
Linia celor 18 gradene ale tribunelor este întreruptă în zona deschisă spre lac (la peluza nordică), unde au fost construite două corpuri de clădiri ce adăposteau: vestiare, dușuri, bufet pentru sportivi, punct sanitar și stația de radioficare.
Pe aripa estică, în mijlocul tribunei, se înălța eleganta siluetă a lojei oficiale, decorată cu pilaștri împodobiți cu motive florale.
Silueta sudică a stadionului era splendid marcată de o fântână decorativă, cunoscută sub numele de Fântâna Dragonilor, lucrată în piatră masivă. Aici, apa se scurgea prin trei bazine decorate cu elemente de faună marină – amoniți și delfini – expresiv stilizați de sculptori plasticieni.
120 de hectare verzi pentru orașul și turismul Constanței
Pe lângă rolul lor estetic, zonele verzi creează și un microclimat favorabil, oprind vânturile și curenții de aer, contribuind în mare măsură la prelungirea sezonului estival. Din aceste considerente, Direcția de Sistematizare din Constanța a fost însărcinată cu întocmirea unui studiu privind înființarea și amenajarea unor zone verzi pe litoral, de la Mangalia la Capul Midia.
S-au avut în vedere două direcții principale: dezvoltarea zonelor verzi intravilane, în funcție de planurile de sistematizare ale localităților, și, în paralel, crearea de masive împădurite în extravilan.
Cu acest prilej, s-a stabilit ca, pentru orașul Constanța, să se creeze o serie de pătrunderi verzi (așa-numitele “pene verzi”), care să înainteze spre centrul orașului, legându-se de plantațiile deja existente de pe faleze.
Totodată, valorificând lacul Tăbăcăriei din nordul orașului și relieful variat din zonă, s-a planificat dezvoltarea unui parc de cultură și odihnă de mari dimensiuni, care să includă și Stadionul 1 Mai. Prin această amenajare, se obținea o suprafață plană de aproximativ 120 de hectare de spațiu verde, fără a lua în calcul luciul de apă al lacului.
Din perspectivă urbanistică, parcul „de cultură și odihnă” avea un rol dublu: pe de o parte, contribuia la înfrumusețarea orașului, iar pe de altă parte, crea o legătură verde cu stațiunea Mamaia, la acel moment orașul fiind sperat de stațiune.
Lucrările de peisagistică și dragare ale lacului Tăbăcăriei
După finalizarea Complexului Stadion pe pe Strada Primăverii, proiectul a fost preluat în 1960 și continuat de Direcția de Sistematizare (D.S.A.P.C.) care a început dezvoltarea parcului din jurul lacului, printr-o organizare în stil liber, renunțându-se la simetria de pe cele două maluri ale lacului.
S-a început cu dragarea lacului, pentru a obține o adâncime de 3 metri în zona centrală și de 1,5 metri spre maluri. Ulterior, s-a trecut la îndiguirea și corectarea malurilor, lucrări prin care s-au câștigat câteva hectare de teren, în special prin asanarea zonei mlăștinoase dintre lac și stațiunea Mamaia.
Amenajarea horticolă a presupus plantări masive, cu organizarea unor puncte de interes cu funcțiuni diferite: zone de aglomerație intensă și zone de liniște. Vegetația este dominată de arbori foioși și arbuști cu înflorire succesivă, pe sub care șerpuiesc alei pietonale. Din umbra copacilor, aleile se deschid în luminișuri cu iarbă, decorate cu grupuri de conifere de forme și specii variate – testate anterior pe litoral: pini maritimi, varietăți de tuia, ienuperi, chamaecyparis etc.
Pe malurile lacului au fost plantate sălcii, anini, răchite, precum și grupuri de nuferi și lotuși, toaletați astfel încât să nu incomodeze plimbările cu ambarcațiuni ușoare pe lac.
Etapa finală: o insulă, un golf și un restaurant cu 600 de locuri
În proiectul parcului au fost incluse mai multe dotări deosebite, printre care: o insulă artificială obținută prin dragaj, un acvariu amplasat lângă Piața Soveja (actuala zonă Delfinariu), pentru care s-a amenajat și un mic golf pe lac.
Vizavi de acvariu, era planificată construirea unui teatru în aer liber, cu scenă pe apă și acces din strada Lăpușneanu. La acel moment, Lăpușneanu era doar o stradă modestă, care nici măcar nu ajungea până în stațiunea Mamaia.
Zona dedicată copiilor a fost rezervată pe partea stângă a lacului, spre Lăpușneanu, unde s-au făcut diverse amenajări specifice locurilor de joacă: tobogane, leagăne, groapă cu nisip, labirint.
Același proiect mai includea construirea unui restaurant și amplasarea unor chioșcuri de răcoritoare. Totuși, aveau să mai treacă două decenii până când restaurantul să devină realitate.
Astfel, restaurantul „Bulevard” a fost dat în folosință în 1981, construit pe colțul intersecției bulevardului Lăpușneanu cu strada Soveja, pe una dintre principalele artere de acces în Parcul Tăbăcăriei. Cu o capacitate de 600 de locuri și poziție privilegiată față de parc și lac, restaurantul „Bulevard” era destinat în primul rând evenimentelor, fiind compus din parter, etaj și o terasă în aer liber.
Se intrase, practic, în cea de-a doua și ultima etapă de dezvoltare a parcului, când, alături de restaurant, începând din 1981, s-a demarat construirea unui teatru de vară, cunoscut sub numele de „Sala Soveja” sau „Teatrul Soveja.”
Arhitectul Dan Rusovan: omul care a desenat cel mai mare parc al Constanței
Echipa din cadrul D.S.A.P.C. care a proiectat toate amenajările prezentate a fost condusă de arhitectul Dan Rusovan – titular al proiectului în două etape distincte – alături de arhitecții Gheorghe Dumitrașcu și Radu Ștefan Ionescu, precum și de inginerii Veronica Chiriacescu și Carmen Marian. Aceștia sunt oamenii care au oferit Constanței cel mai frumos și mai mare parc din istoria orașului:
„În jurul unei oglinzi de apă de circa 70 de hectare, încă 70 de hectare de uscat se adaugă pentru a constitui teritoriul rezervat parcului. Cu toate că, la început, când creionam la planșetă primele idei și trasee, nu mi se părea că sunt în fața unei sarcini dificile, atunci când a început realizarea efectivă în teren, am aflat, de fapt, ce înseamnă a opera cu relieful, cu luciurile de apă, cu vegetația, a realiza de la zero peisajul… A însemnat, apoi, o prezență permanentă alături de constructori, o modelare continuă a primelor intenții” ne-a lăsat mărturie Dan Rusovan, în revista Arhitectura, nr. 1, 1985
Născut în 1936, la Sânnicolau Mare, județul Timiș, arhitectul Dan Rusovan și-a obținut diploma în 1959. Din același an și până la pensionare, a lucrat ca arhitect în cadrul Direcției de Sistematizare, iar apoi la Institutul de Proiectare Județean Constanța. A trecut la cele veșnice pe 31 mai 2007.
